Citiți aici integral Ziarul de Sănătate nr. 9

„Măsură în care o țară are grijă de bătrânii ei reflectă gradul de civilizație și de respect al acelei țări. Poți să îți dai seama de eficiența sistemului de sănătate dintr-o țară uitându-te la două lucruri: programele de screening și la modul în care își îngrijește bătrânii, dacă sunt singuri acasă, cu boli cronice sau cancer. Din păcate, România încă este deficitară la capitolele acestea”, spune dr. Vladimir Poroch, medic primar în cadrul Institutul Regional de Oncologie, care coordonează Secția de Îngrijiri Paliative încă de la înființarea IRO, din 2012.

O secție care n-a fost închisă niciodată

Dr. Vladimir Poroch a explicat pentru „Ziarul de Sănătate” că întreg personalul medical trăiește sub presiunea listei de așteptare. Nu a fost închisă niciodată secția în toți acești 12 ani, decât parțial și pentru scurt timp, doar unele saloane, când s-a făcut dezinfecție. Nici măcar în pandemie, când a fost perioada de lockdown, și oamenii stăteau în casă și vorbeau cu medicii prin telefoane, specialiștii de la IRO era prezenți la pacienții lor, care își trăiau ultimele zile și săptămâni pe cele 28 de paturi de la paliative.

„Nu am avut închisă niciodată secția și cred că e un lucru admirabil, mai ales că în pandemie am fost mai mulți bolnavi, și eu am avut o formă medie de COVID-19 și am fost internat, dar activitatea a continuat. Avem aproape 50 de angajați, aproape dublu față de numărul de paturi. Avem inclusiv un kinetoterapeut, un psiholog și colaborăm îndeaproape cu preotul spitalului, care e angajatul unității. Avem doar pacienți oncologici, e primul criteriu de internare: să fie o boală oncologică. Restul afecțiunilor, care pot fi, la fel, foarte grave, sunt la pacienții care au diagnostic principal cancerul”, spune dr. Vladimir Poroch.

A avut internați pacienți care au suferit de insuficiență cardiacă, care aveau nevoie să meargă la dializă de câteva ori pe săptămână, inclusiv cu afecțiuni psihiatrice sau cu Parkinson. Dar lucrul care-i lega pe toți era că speranța lor de viață era una extrem de limitată, iar cancerul era principalul diagnostic.

Cel mai greu de ucis: speranța la vindecare

Uneori lumea încă mai crede, explică specialistul, că există speranțe de vindecare, chiar și cele mai mici, atunci când vin la paliative. Dar singurul motiv pentru care vin pacienții acolo este ca ultimele ore, zile, săptămâni și, în cel mai bun caz, luni din viață, să fie trăite decent, cu cât mai puțină durere, alături de oameni care înțeleg și empatizează cu suferința lor.

Iar personalul medical care se angajează la o astfel de muncă trebuie să aibă un moral de fier: mortalitatea este de până în 60%, iar cei care se externează în stare ameliorată își petrec ultimele momente din viață alături de familie.

„Sunt pacienți cu cancer în fază terminală. Acum, principiul modern al îngrijirilor paliative spune că ele trebuie începute cât mai precoce, odată cu diagnosticul bolii, al cancerului, și pot fi practicate în paralel cu celelalte intervenții care încearcă vindecarea bolii sau prelungirea vieții: chimioterapia, radioterapie, chirurgii oncologice etc. De aceea putem spune că am avut pacienți care beneficiau și de tratament oncologic activ, dar în același timp veneau o perioadă de timp, după o operație sau o anumită terapie, să primească de la noi tratament simptomatic și suportiv, pentru a îmbunătăți calitatea vieții”, a punctat dr. Vladimir Poroch.

Una dintre cele mai grele misiuni, explică specialistul, este să nu le ofere oamenilor speranțe false. Da, îngrijirile paliative pot ameliora din durere, pot lua din suferință, inclusiv pe plan psiho-emoțional, dar dacă un pacient ajunge acolo, boala nu mai poate fi vindecată. Rămâne doar o chestiune de timp: cât anume va putea primi acest tratament până se va stinge, iar locul lui să fie luat de un alt pacient într-o situație similară.

„Cu asta ne ocupăm, știm ce înseamnă și ne-am asumat asta de la început. Nimeni nu a pornit pe drumul acesta, de a fi profesionist în paliație, gândindu-se că va vindeca lumea. Din păcate, aceasta este limita cunoașterii medicale raportată la unele patologii și cancere. Dacă s-ar fi cunoscut un medicament, un tratament, care să vindece… dar nu, la multe încă nu există, așa că iată-ne aici. Sunt atâția oameni care mor de cancer, atâtea cazuri celebre din alte țări, din SUA, care erau super milionari și tot au murit. Dacă exista vreun tratament care i-ar fi permis să trăiască în continuare, l-ar fi primit, deci nu este problema de resurse”, a mai detaliat dr. Vladimir Poroch.

„Colegii mei se transformă în timpul serviciului”

„Ne-am asumat de la început acest lucru, cum își asumă fiecare profesie. Nici la ATI nu e ușor, nici în UPU”, spune medicul. Dar acesta explică faptul că meseria are și satisfacții, chiar dacă este evident că nu e pentru oricine. Trebuie persoane care să aibă o anumită structură, ca personalitate, ca suflet, să aibă o empatie profundă și o bună capacitate de a comunica. Nu trebuie să intre în sală, spune expertul, cineva care să plângă umăr la umăr cu pacientul, dar nici cineva care să se identifice atât de tare încât să existe riscul ca ceva din el să moară odată cu bolnavul.

„Riscul de a face burnout este mare. Vezi omul ăla cum vine, în ce stare este, îi arăți că poate să mai și zâmbească, că poate fi liniștit, iar el îți mulțumește pentru asta și vede că și ultima etapă din viață poate fi memorabilă. Pot fi valorizată și momentele de la final, atunci când știi că acesta vine. Închipuiți-vă că, Doamne ferește, aflați că mai aveți o lună de trăit. Intrați într-un vârtej de nici nu mai știi ce să faci, ai și boala care te trage, ai și simptome, ești slăbit. Nu este doar povara psihică, este și cea psihică, amplificată de multe ori de greață, vărsături, dificultăți de respirație, constipație, diaree. Sunt multe dureri care te pot chinui, o parte chiar de la tratament care nu prelungește supraviețuirea, doar ajută în îmbunătățirea calității vieții, în controlarea durerii”, a mai detaliat dr. Vladimir Poroch.

De aceea, personalul medical care face asta trebuie să fie persoane echilibrate, să poată fi alături și uman de pacienți, nu doar medical. Să poată împărți, spune dr. Poroch, din resursele sufletești, din credibilitate și din empatie, fără să rămână un gol în urmă.

„Colegii mei aproape că se transformă în timpul serviciului lor. Ține de structura fiecăruia, dar expresia biblică «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți» nu este una a narcisismului. Înseamnă să fii ok cu tine, să poți să iubești și să fii ok cu ceilalți. Dacă tu ești depresiv și te întâlnești cu un pacient terminal care are și el depresia lui și nu știe ce să facă, vine vestea cu prognosticul, plângi și tu, plânge și el nonstop, așa nu îl poți ajuta. Dacă nu ai resurse să dai mai departe o parte din ființa ta, nu poți fi de ajutor”, a explicat dr. Vladimir Poroch.

Povestea asistentei care a murit între Crăciun și Anul Nou

În general, cazurile de tineri care ajung pe paturile din secția sa îl impresionează cel mai tare. Tineri de 18, 20 de ani, care știu că mai au de trăit doar câteva săptămâni. Își aduce aminte multe dintre astfel de cazuri, unele dintre ele atât de bine încât nu le va uita toată viața. Spre exemplu, o tânără de 20 de ani s-a căsătorit în timp ce era internată și a murit la mai puțin de o lună după acel moment.

Dar situația pe care nu o va putea uita dr. Vladimir Poroch toată viața s-a întâmplat de sărbătorile de la finalul anului, în prima perioadă de la deschiderea compartimentului. Era internată pe secție o asistentă medicală, cu mulți ani înaintea pandemiei, care știa diagnosticul, înțelegea ce i se întâmplă, dar care avea un status bun, deși avea un diagnostic dur și un prognostic limitat de timp.

„Când urma să vină Crăciunului și Revelionul, starea ei s-a degradat grav. Dar era conștientă și te puteai înțelege cu ea. M-am întors seara, la o tură de vizite, fiind sărbătorile și urmând câteva zile libere, am intrat la ea în rezervă și țin minte exact totul: patul cum era așezat, cum stătea în el, cum era mobilată rezerva, chiar dacă au trecut ani de zile. I-am urat «Sărbători fericite!», i-am spus că vorbim când mă întorc după zilele libere și înainte să ies pe ușa salonului mi-a spus doar atât. «Așa este, domnule doctor, că acum ne vedem pentru ultima oară?» N-am știut ce să îi spun, am mers la ea, am sărutat-o pe obraji, am strâns-o în brațe și am plecat. Nu am spus nimic, am plâns când am ieșit afară, abia mă abțineam să nu plâng de față cu ea. Și a avut dreptate: după Revelion, când m-am întors, n-am mai găsit-o”, a povestit dr. Vladimir Poroch.

În România, doar 20% din serviciile necesare de paliație sunt acoperite

Media de spitalizare la paliative, la IRO, este de sub 20 de zile. Pacienții ajung în stare terminală, unii mor chiar la câteva ore de la internare, alții la câteva zile. Dr. Poroch spune că internarea în stare terminală nu este o practică foarte ok, decât dacă pacientul sau familia sa nu au alte resurse: nu e confort nici pentru pacient, nici pentru familie și sunt folosite resursele medicale importante pentru a-l transporta la urgențe, între spitale și, în final, la paliative.

În calitatea de președinte al Societății Naționale de Paliație, dr. Vladimir Poroch spune că cea mai mare problemă este, în continuare, gradul de acoperire cu servicii de paliație raportat la nevoia românilor. În momentul de față este acoperit circa 20% din necesar, o mare parte de zona privată în sănătate.

„Este adevărat că pentru a ajunge la acest 20% s-au făcut și se fac eforturi formidabile la nivel național. Sunt acum ambulatorii de paliație, se fac servicii și la domiciliu, sunt mai multe facilitți la internarea de zi. Gradul de acoperire a crescut, dar 20% este încă foarte puțin, înseamnă că mulți pacienți sunt în suferință și nu primesc îngrijirea de care ar avea nevoie. În continuare sunt județe în România, apropo de distribuție inechitabilă, care nu au servicii de paliație, mai ales în Sud-Vestul țării”, a specificat dr. Vladimir Poroch.

Din Moldova, cel mai bine stă Iașul și cele mai puține paturi sunt în Botoșani și la Vaslui, spune medicul. A doua problemă majoră identificată de acest, care se referă și la întreg sistemul medical, ține de lipsa unui plan coordonat a unui traseu al pacientului după externare sau înainte de internare. Sistemul de sănătate din România este centrat pe spitale, care consumă și cele mai mari resurse, pentru că au nevoie de ele, dar nu există servicii conexe.

„Dacă se externează, cine îl preia? Cine are grijă? Dacă e o urgență, cine poate să sune undeva, nu doar la 112? Că ajung pacienții în stare terminală la UPU și nu e normal să se întâmple asta. Dar se întâmplă pentru că familiile nu au altă soluție pentru domiciliu și apelează la aceste servicii. Dacă nu ai infrastructură conexă, ai probleme speciale, apelezi spitalul și asta costă mai mult decât dacă ar fi și alte servicii în sistem. Nu avem un call center pentru pacienți, pentru profesioniști, nu există o coordonare metodologică cu spitalele din teritoriu. Și există desigur și problema finanțării”, a completat medicul.

Publicitate și alte recomandări video