„Viaţa nu iartă”

E o mărturisire pe care n-am mai făcut-o nimănui, până acum, pentru că am şi uitat-o. Sau poate m-oi fi mândrit, cum şi mâhnit, în anii aceia „antici şi de demult”, cu (până la urmă) ratatul meu debut cinematografic. Puţini, tare puţini, probabil, dintre colegii mei de-atunci, să mai poată da samă, ca participanţi sau ca martori ai „scenei”. Orişicât, mie unul, din când în când, îmi răsare (şi străluce), pe ecranul memoriei, aproape fără nicio motivaţie, titlul filmului: Când se ridică ceaţa. Şi acea zi, când am pornit încolonaţi, de la Şcoală spre gară, gara Câmpulung (Muscel), capăt de linie, unde urma a se desfăşura acţiunea, filmarea. O experienţă insolită, tentantă, chiar năucitoare pentru nişte elevi, fie mulţi dintre ei cam copţi, unii tomnatici, câţiva aflaţi înspre iarnă.

* Despre Câmpulungul acelor ani (’57-’61, secolul recent), despre acea Şcoală Medie Specială am scris în volumul Capăt de linie. Exerciţii de neuitare (2010), nu mai revin, acum şi aici. Cert e că experienţa acelei Şcoli m-a maturizat (aveam 16 ani) cu mult înainte de ceea ce se chema Examenul de Maturitate, şi, mai ales, m-a eliberat (nu ştiu dacă m-a şi vindecat) de complexele care-mi bântuiseră copilăria şi adolescenţa.

* Despre apariţia la porţile Veneţiei (în zorii veacului al 19-lea), a Lordului poet (şi revoluţionar!) Byron, o mărturie ironică zice că „veneţienii se uitau la calul lui Byron cu aceeaşi curiozitate cu care calul lui Byron se uita la veneţieni”. Tot aşa, cred, se uitau câmpulungenii la noi, „defilând” pe strada Negru-Vodă, spre Gară, cu deosebirea că n-aveam cai, dar eram destul de ciudaţi, pentru acel sfârşit de mai, când teii şi castanii înmiresmau oraşul. „Iar noi eram o ceată tristă,/ visam la lumi ce nu există”. Oricum, îmbrăcaţi ca de fe-martie, când iarna încă n-a mâncat-o lupu’, cărând şi tot felul de boccele, traiste şi valize ponosite, zdrenţuite, păream a fi apărut dintr-un alt anotimp, dacă nu dintr-un alt timp. În gară, am fost preluaţi de tot felul voci… şi de mâini îndemnatice, care ne-au explicat ce şi cum, mai adăugând sau eliminând din dotare niscaiva vopsele şi tinichele, ca să arătăm cât mai „autentici”. Ni s-a spus că rolul nostru era să urcăm într-un tren, de fapt, să năvălim spre tren, să-l luăm cu asalt. Dar, am constatat pe loc, în gară nu era niciun tren, însă în depărtare, la semnal, se vedea o locomotivă, şi-am presupus că-n spatele acesteia sunt vagoanele, trenul. Cum reacţionăm când vine un tren în gară?, ne-a întrebat (la megafon) regizorul (presupun). Şi tot el a răspuns: Ne uităm în direcţia din care vine trenul, nu? Şi-l urmărim cu privirea în direcţia de mers, în timp ce ne-apropiem de vagoane, ca să urcăm, nu? Asta cam aşa-i, mi-am zis, părea ceva la mintea cocoşului, mă miram că ni se mai şi explică, doar fiecare dintre noi, figuranţii, călătorise până la Câmpulung, cu ce altceva decât cu trenul?!? Apoi, regizorul de platou (dar denumirea asta aveam s-o aflu mult mai târziu) a clempănit două… scândurele pe care scria: Când se ridică ceaţa. Scena 2. Şi trenul (de la semafor) a şi pornit spre noi – noi spre tren. Înghesuială, strigăte, văicăreli, râsete, fluierături… Şi locomotiva care a trecut gâfâind, scăldată-n aburi şi-n scrâşnet de roţi, mai departe, spre capătul peronului. Iar în spatele ei, niciun vagon, niciun tren, nimic. Noi, pasagerii (adică), ne-am prăvălit peste linii, înghiontindu-ne, hlizându-ne şi chiar părându-ne rău că gata, rolul nostru s-a terminat, pa! şi la revedere! După care am fost rugaţi să ne regrupăm pe peron. Nu e bine, a spus regizorul. Trebuie să fiţi încordaţi, încrâncenaţi, că nu-i o călătorie de plăcere, nu plecaţi în vacanţă…, e-o chestiune vitală să urcaţi în acel tren… Scena se reface!

* Şi s-a refăcut de „n” ori, în ziua aceea şi încă-n vreo două zile. Toate bune şi frumoase, că doar legasem şcoala de gard. Totuşi înfofolirea de iarnă în, de-acum, plină vară, începea a fi stânjenitoare, chiar rău mirositoare… Iar pentru (adevăraţii) actori – leşinătoare, cotropitoare. Atunci (într-o pauză de filmare), l-am văzut pe Ştefan Ciubotăraşu. Stătea pe un scaun, la umbră, şi-şi tot ştergea, cu o batistă uriaşă (sau poate era o basma) năduşala. Şi mi s-a părut că, în totul lui, era plin de năduf. Eu mă oprisem la câţiva metri de el, îl priveam, n-aş spune că-l studiam, n-aveam noţiunea asta la purtător, relevându-mi-se doar „descoperirea” în sine: aha, deci aşa arată un actor, un mare actor! Ceea ce vedeam era un om bătrân, surmenat, vlăguit de căldură, şi care privea undeva departe (unde?), peste foşgăiala din jur – şi pe deasupra mea, adolescentul proţăpit acolo, în faţa lui, ca-n faţa unui sfinx.   

* Ni se promisese, ca recompensă pentru, totuşi, abnegaţia cu care participasem la filmări, că, în momentul în care filmul va fi gata, un spectacol va rula doar pentru noi, figuranţii. În lunile următoare, şi chiar în anii următori, am tot întrebat „când se dă filmul?” Întâi ni s-a spus că „mai durează”, apoi că „nu se ştie când”, iar mai pe urmă că „s-a renunţat la acel film, n-a mai fost finalizat”. Cum eu însumi am trecut la o altă vârstă, schimbându-mi radical opţiunile – în fapt, pliindu-mă adevăratei mele chemări/ vocaţii (câtă o fi fiind) – acea Şcoală şi, cu atât mai mult, acel episod „cinematografic” n-au revenit decât accidental în orizontul propriei retroversiuni. Nu sunt un cinefil, nu le putem avea pe toate, dar am văzut atâtea filme câte meritau, sau câte meritam. Şi meritam, îmi zic acum, să fi văzut filmul Viaţa nu iartă. Întrucât sub acest titlu se ascunde (sau se revelează) Când se ridică ceaţa. Abandonat, cenzurat, interzis, reluat sub un titlu chiar mai acroşant decât cel iniţial, Viaţa nu iartă este şi rămâne unul dintre filmele de referinţă ale lui Iulian Mihu, tânărul regizor de-atunci, devenit un clasic al modernităţii româneşti. Nu l-am văzut, filmul, ratând astfel ocazia de-a-mi identifica propria căciulă/ pălărie/ scăfârlie, la 16 ani. Dar, cine mai ştie?!?

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video