VIDEO: Patru povești. Copii geniali din lumea umbrelor, plini de har și de bucurie
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

VIDEO: Patru povești. Copii geniali din lumea umbrelor, plini de har și de bucurie

GALERIE
fetita oarba
  • fetita oarba
- +

Când lumea lor se ascunde în note muzicale, întreaga viaţă li se transformă într-o simfonie. Dincolo de umbrele ce pătrund firav prin ochi spre suflet, visurile lor sunt poate mai aproape de împlinire decât ale multora dintre noi. Pentru că, în ciuda dizabilităţii lor, cei patru elevi nevăzători despre care vă vom povesti astăzi sunt adevărate exemple de învingători, de temerari pe oceanele prejudecăţilor şi nepăsărilor noastre. Claudia, Sebi, Livia cea mare şi Livia cea mică învaţă la Liceul Special pentru nevăzători „Moldova“ din Târgu Frumos. Fiecare dintre aceşti copii are o poveste uluitoare. Sunt poveşti pe lângă care mulţi trecem adesea zi de zi, fără măcar a bănui că în spatele lor se află copii mult mai puternici decât noi. Sunt copii care, în ciuda handicapului, cântă dumnezeieşte.

Sebastian a fost cu siguranţă, într-o altă via­ţă, un cavaler medieval. A rămas cu o urmă de jovialitate şi în această viaţă. Sărută mâna fe­meilor şi are o dezinvoltură care te cucereşte de la prima întâlnire. E deştept, talentat, cu simţul umorului şi simte mereu dincolo de aparenţe. El este copilul orchestră, deoarece ştie să cânte la opt instrumente muzicale de suflet, iar acum învaţă la al nouălea.

Învăţa lecţiile, nu le citea

Este elev în clasa a XI-a şi a împlinit 18 ani de curând. „M-am născut prematur, la şapte luni, şi din acest motiv am fost supus procedurilor medicale din spital. Oxigenul mi-a atacat nervul optic şi am rămas cu rest de vedere. Părinţii şi-au dat seama că am pro­bleme după ce am împlinit un an. Dar a fost prea târziu. Se putea interveni chirurgical până într-un an. La Liceul Special din Târgu Frumos am venit din clasa a III-a, clasa I-a şi a II-a le-am făcut la Botoşani, la o şcoală normală. Deşi nu vedeam să citesc, învăţam textele pe de rost. Colegii şi doamna spuneau că citesc foarte bine!“, îşi aminteşte Sebastian Toma.

A început să cânte la fluier în clasa  a V-a, apoi la clarinet, după ce i-au cumpărat părinţii unul. Pe parcurs a mai învăţat să cânte şi la caval, ocarină, saxofon, cimpoi, orgă, fluiere îngemănate, iar acum ia lecţii la tilincă. I-a adus-o Moş Crăciun anul acesta.

„Pe parcurs vreau să învăţ şi alte instrumete muzicale, însă nu mă grăbesc. Vreau să învăţ cum trebuie, nu superficial. Pe lângă instrumente de suflet mai am ca hobby şi muzica hip-hop. Compun chiar eu melodii. Şi le cânt. Aş dori să fac ceva în domeniul acesta, al instrumentelor de suflat, ca să pot promova folclorul. Simt că pe scenă pot transmite ceva“, povesteşte elevul orchestră.

Alte simţuri se dezvoltă prin compensaţie

La toate concursurile la care a participat, a obţinut doar premii I şi II. La Festivalul „Cătă­lina“ a luat locul I, la Concursul „Dobroge, mândră grădină“, tot premiul I, la Festivalul internaţional „Mugurelul“, acelaşi premiu, iar la Festivalul pentru nevăzători „Ion Blăjan“ a obţinut premiul al II-lea. Sebi este singur la părinţi şi stă în timpul anului şcolar la căminul şcolii, la Târgul Frumos.

„Este un copil bun la învăţătură, şi foarte talentat la muzică. Toţi aceşti copii sunt deosebiţi, ies în evidenţă prin aceste talente pe care şi le-au dezvoltat în timp. La noi la şcoală fac, pe lângă muzică şi teatru, dans, pictură... Este o explicaţie pentru aceste rezultate, în cazul copiilor nevă­ză­tori: se ascute automat auzul, mirosul, simţul tactil, toate acestea se dezvoltă prin compensaţie. Nu se dezvoltă deodată aceste simţuri, ci prin antrenament. De aceea se recomandă părinţilor să-i aducă aici de la şase ani. Nu se naşte niciun copil cu simţurile foarte dezvoltate. Ei muncesc mult mai mult decât co­piii obişnuiţi, ei demonstrează că pot!“, spune Margareta Pristavu, directorul Li­ceului Special „Moldova“ din Târgu Frumos.

La şcoala pentru nevăzători învaţă în prezent 128 de elevi, dintre care 50 fete şi 78 de băieţi, toţi fiind din cele şase judeţe ale Regiunii Nord-Est.

Pianul, drumul ei spre perfomanţă

La cei 11 anişori ai ei, Livia Frona cântă la pian dumnezeieşte. „Doamna îmi spune că am o memorie de elefant“, chicoteşte ea pe scăunelul din camera de muzică. Şi pe bună dreptate. Întrebându-l pe Sebi dacă a amintit în timpul conversaţiei noastre şi despre saxofon, Livia a intervenit vehement: „Saxofonul este pe locul şase în lista cu instrumente pe care aţi scris-o“.

Deschid cu îndoială agenda pe care o ţineam pe genunchi şi caut pe lista scrisă în grabă. Notate cu cifre, unele sub altele, ca ingredientele de la o reţetă, găsesc saxofonul... numerotat cu cifra şase. Livia şi-a amintit ordinea în care Sebi mi-a spus instrumentele muzicale la care cântă cu jumătate de oră înainte.

După sunetul pe care l-a făcut uşa, şi-a dat seama că fotograful nostru nu a reuşit să o închidă cum trebuie, iar conversaţia noastră a decurs în ritmul sacadat al fiecărei fraze scrijelite cu pixul pe foaie. Ştia când să continue o idee, după ce auzea că am terminat de scris. A învăţat alfabetul Braille de mică, iar clapele le-a descoperit în clasa I. O iau de mână şi îi ating buricele degetelor. Diafane şi micuţe, degetele ei au ceva din transparenţa aripilor de lebădă.

Părinţii s-au mutat pentru ea

Pe scaunul de alături, mama ei o priveşte cu iubire nemărginită. Pentru ea s-a mutat la Târgu Frumos, ca să o poată lua acasă după ore. Pentru ea, părinţii şi-au întors viaţa pe dos şi au făcut sacrificii pe care mulţi nu şi le pot asuma.

„Noi suntem din Adjudeni, de lângă Roman, judeţul Neamţ. Avem casă acolo, dar am făcut tot posibilul şi am luat un apartament în Târgu Frumos. Eu stau aici cu copiii, pe lângă Livia mai am doi copii, unul mai mare, care e la liceu la Iaşi, şi unul mai mic. Soţul a rămas acasă la Roman deoarece are serviciul acolo, şi nu putem renunţa la casa noastră, în care am investit atâţia ani. Eu am fost cea care am împins-o spre pian, am dat-o la vârsta de 5 ani la un club, în Roman. La 5 ani jumătate a avut primul spectacol. A fost o presimţire mai mult, am avut eu un vis şi am simţit că ar putea face performanţă la pian“, spune doamna Frona.

Livia se numără printre cei mai norocoşi elevi din această şcoală deoarece, după ore, vine mama şi o ia acasă în fiecare zi. După-amiaza o aduce înapoi să-şi facă temele, apoi o ia iar acasă, în familie. Restul elevilor nevăzători ajung acasă doar în vacanţe, ori, din când în când, în week-end-uri.

„La pregătire merg de două ori pe săptămână la Iaşi, marţea şi joia, după masă. Mă pregăteşte doamna profesoară Irina Florian, de la Colegiul Băncilă. Acasă la ţară am o pianină la care cânt în vacanţe, iar la şcoală cânt la pian în timpul liber. Mai mult mă ocup de învăţat“, spune fetiţa de clasa a V-a.

Mărturiseşte că-i place cel mai mult Mozart, dar şi Beethoven şi Bach. Cel mai mult iubeşte „Variaţiunile“ lui Paganini, care „au fost preluate de mai mulţi compozitori şi adaptate“, după cum ne spune chiar Livia, specialista în muzică clasică.

Fruntaşă la toate concursurile

Dintre pianiştii contemporani îi apreciază pe Clayderman şi Giovanni Marradi, iar visul ei este să ajungă o pianistă renumită.

„I-a plă­cut de mică să înveţe, să citească. Este un elev bun, la început am avut acest gând, să învăţ pentru ea alfabetul Braille, ca să o pot ajuta la şcoală, însă nu a fost nevoie. A învăţat uşor. Eu am cărţile în negru, adică pe cele normale, cu scris, iar ea pe cele în Braille, şi aşa o ascult la lecţii“, mai povesteşte mama Li­viei.

Pianista minune de la şcoala pentru nevăzători a obţinut de asemenea multe premii importante la concursurile la care a participat. La concursul internaţional de interpretare vocală şi instrumentală „Ofranda sunetului“ a obţinut premiul II, la concursul Naţional „Mozart“ premiul I, anul trecut la Festivalul de Interpretare pianistică „Forte Piano“ tot pre­miul I etc. Deoarece este un talent rar, Livia pri­meşte încurajări din toate părţile: „Pro­fesoara mea de pian îmi spune să ţintesc mai sus“, apoi zâmbeşte spre mine.

Livia nu vede nici măcar umbre, s-a născut nevăzătoare complet. Însă mereu va şti în ce parte să-şi ridice ochii spre cer, exact ca o floare a soarelui. Chiar dacă nu îl poate vedea, îl simte pe chip. „Livia, pe lângă faptul că are acest talent şi cântă minunat la pian, este bună şi la învăţătură şi la orientare şi mobilitate“, ne explică Margareta Pristavu, directorul şcolii speciale.

Actoria şi folkul, pasiuni ce se ţin de mână 

Tot Livia o cheamă şi pe tânăra de 17 ani, din clasa a XI, care este o actriţă foarte bună dar şi o interpretă desăvârşită. Cântă vocal şi la chitară în cadrul formaţiei Vox, formaţia şcolii. De loc este din Văleni, Vaslui, şi mai are acasă un frate. Faţă de ceilalţi copii talentaţi de la Liceul „Moldova“, Livia Tiron mă poate oarecum vedea. Are rest de vedere şi poartă oche­lari cu dioptrii foarte mari.

„Fără ochelari văd totul în ceaţă, ochelarii mă ajută mult. Dar îmi menţin vederea cu tratament, cu picături. Sunt aici de la şapte ani, este o problemă genetică, am glaucom congenital. Părinţii mei au descoperit boala la cinci ani, printr-o gripă. Atunci m-au dus la medic şi au văzut că problema este la fundul de ochi, la nervul optic. M-au operat la Spiridon“, spune tânăra cu părul împletit în cosiţe, ca o Ileană Cosânzeană.

A descoperit că are voce frumoasă în clasele primare, fiind pregătită de profesorul ei, tot nevăzător. A început cu muzica populară, apoi a început să cânte muzică uşoară şi folk.

„Am înfiinţat trupa Vox în clasa a VI, din ea făcând parte patru membri, noi trei de aici: eu, Sebi, Claudia şi încă un coleg. Repetăm la ora de muzică şi ne întâlnim în timpul liber. Înainte de concursuri repetăm mai mult. Am fost şi la preselecţiile Românii au talent şi am fost acceptaţi. După ce am vazut contractul, nu am mai vrut noi, deoarece erau acolo nişte lucruri care nu ne-au plăcut. Ei spun că, deoarece investesc în tine, în imaginea ta, trebuie să faci mereu ce spun ei, când spun ei. Adică dacă la ora 2 noaptea ne sună să plecăm la Bucureşti, noi trebuie să facem fix aşa. Nu putem, pentru că suntem elevi, avem şcoală, şi eu nu am încă 18 ani ca să iau aceste decizii singură. Nu ne-a mai plăcut că la interviu au încercat să scoată în faţă deficienţa noastră, şi nu am vrut să fim subiect de telenovelă la televizor“, spune tânăra, care doreşte să urmeze şi o facultate.

Momentan, oscilează între sociologie, asistenţă socială şi filosofie, dar mărturiseşte că cel mai probabil se va înscrie la Facultatea de Asistenţă Socială.

„Vreau să lucrez cu copiii, cu oamenii, să aflu nevoile lor şi să încerc să-i ajut. Nu m-am gândit să-mi fac o carieră din muzică şi teatru, le păstrez ca pe pasiuni, deoarece în aceste două domenii nu prea ai unde să te angajezi. Ca actor nevăzător, cine te primeşte într-o piesă? Plus că în muzică, dacă o iei pe acest drum, nu mai ai timp de familie“, spune cu maturitate Livia.

Destinul unui suflet de poet

Alături, Claudia stă cuminte. S-a născut fără vedere. Claudia Ţilia scrie poezii, cu care şi-a impresionat profesorii şi colegii. Le scrie pe laptop. „Am un program care îşi spune vocal fiecare tastă pe care apăs. Aşa am învăţat să scriu la tastatura obişnuită. La această şcoală sunt, ca şi mare parte din colegii mei, din clasa I, iar de la 12 ani am început să scriu poezie“, spune poeta şcolii.

„Claudia are 18 ani şi este complet nevăzătoare. Aceşti elevi sunt oameni ai ordinii: dacă nu ar fi ordonaţi, totul ar fi un haos în viaţa lor. Ei ştiu unde şi-au pus fiecare lucru, se îmbracă singuri, îşi asortează hainele... Când îşi cumpără ceva, pipăie materialul şi ţin minte culorile după textura hainelor. Anul acesta am 10 elevi în clasa a XII, din care cinci sau şase vor să dea la facultate. Anul trecut am avut doar trei absolvenţi, din care unul face o postliceală în balneofizioterapie la Bucureşti şi ceilalţi doi lucrează, sunt barmani. Unul din ei a făcut şi cursuri de specializare. Mare parte din cei care aleg să meargă la facultate aleg Clujul, poate şi pentru că profesorii de acolo au o experienţă mai mare în lucrul cu studenţii nevăzători“, a adăugat directorul şcolii.

Visul Claudiei este să-şi scoată o carte, însă nu are sprijin financiar deoarece costurile unui volum tipărit sunt prea mari pentru fami­lia ei. În Claudia am descoperit un copil sensibil, pătruns de iubirea adolescentină şi de frumuseţea cuvintelor.

Ne-am întors la redacţie cu acorduri în suflet şi cu o poezie scrisă în agendă. Pe o pagină pe care nu o vom rupe niciodată:

„Ne-om întâlni întâmplător/ În cer sau pe pământ/ Purtaţi de-al valurilor dor/ Şi de-al iubirii vânt. /Întâmplător ne-om întâlni/ Şi ne-om zâmbi stingher/ Căci am plecat spre-a reveni./ Ne-am întâlnit sfâşietor/ La al uitării mal/ Să fie chiar întâmplător/ Declinul unui val?/ Un val de ţărmuri sfărâmat/ Şi-un sine risipit.../ Ne-am întâlnit vrând disperat/ Să nu ne fi-ntâlnit...“.

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Ce mai rămâne din idealurile olimpice

Nicolae GRECU

Ce mai rămâne din idealurile olimpice

O mega-competiţie internaţională cu sportivi aleşi pe sprânceană, pe baza unor calificări la sânge şi în urma căreia cel mai bun trebuie să câştige cel mai mult.

Filmuletul zilei

opinii

Seimeni (XIII). Ucenicia în meşteşugul pescuitului cu undiţa (4)

Eugen MUNTEANU

Seimeni (XIII). Ucenicia în meşteşugul pescuitului cu undiţa (4)

Autorul continuă evocarea unor ani din anotimpul paradisiac al copilăriei şi adolescenţei petrecute pe malurile Dunării.

A fi creştin ieri şi azi

pr. Constantin STURZU

A fi creştin ieri şi azi

În viaţă experimentăm mult şi, cel mai adesea, ne alegem cu un gust amar, cu un gol în suflet. Chiar şi când suntem curioşi să aflăm cât mai multe dintr-un domeniu sau altul, ajungem la concluzia că toată ştiinţa noastră nu valorează, în faţa morţii, nici cât o ceapă degerată. Ba chiar şi când avem curiozitatea de a interacţiona cu anumite persoane, riscăm uneori prin a sfârşi dezamăgiţi.

Libertatea, statul şi politica prudenţei: o pledoarie modestă

Ioan STANOMIR

Libertatea, statul şi politica prudenţei: o pledoarie modestă

Ceea ce criza sanitară a impus, în mod dramatic şi poate ireversibil, este politica fricii. Creşterea fără precedent a controlului statal, invadarea unor teritorii care păreau până atunci de neatins, vocaţia domesticirii cetăţenilor, toate acestea sunt simptomele răului pe care administrarea pandemiei l-a născut în societăţile noastre. Liberul-arbitru şi drepturile constituţionale au fost constant şi agresiv erodate. Frica, iar nu prudenţa, a dominat.

pulspulspuls

Noi tabere la liberali: bam-bam! Iaşul pare acum chiar pe lângă

PULS

Noi tabere la liberali: bam-bam! Iaşul pare acum chiar pe lângă

Când credeau şi liberalii noştri de la Iaşi că măcar pe jumate tot or să fie în tabăra câştigătoare, căci oricum jumatea lui Muraru merge cu Cîţu, iar jumatea lui Alexe se duce cu Orban, hop că dinspre Bucureşti vin veşti care răstoarnă toată calimera de la Iaşi.

Caricatura zilei

Drona auto

Editia PDF

Bancul zilei

Când ma întâlnesc în parc si vorbesc cu barbati casatoriti, am impresia ca toti traim cu aceeasi femeie! (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.