„Vine moartea cu lassoul şi ne-nhaţă libidoul… ”

marți, 30 octombrie 2018, 02:50
1 MIN
 „Vine moartea cu lassoul şi ne-nhaţă libidoul… ”

„Afinităţile elective” îl plasează, în mod clar, în gruparea respectivă, care l-a asumat de la bun început.

Într-un articol din 1968, deci cu doi ani înainte de debut, Leonid Dimov se referea la el, într-un „bilanţ subiectiv” al onirismului, ca la o certitudine absolută, notându-i nu numai imagistica, ci şi viziunile mutate în lexicul la rândul său apetisant: „Copios târnuitor al cuvântului gras, voluptuos, aproape carnal şi totuşi amendat de o ciudată diafanizare: Emil Brumaru, un şef culinar ar marilor bucătării onirice.” Ulterior, într-un articol din 1969, el soma într-un fel editorii să publice volumul de debut al lui Emil Brumaru, în timp ce îi comenta al doilea (viitor) volum, Detectivul Arthur, apărut în acelaşi an, 1970. Se poate observa că, de la bun început, Dimov se referă la Brumaru ca la un autor care nu merită doar încurajat, ci susţinut ca o certitudine. În ce măsură respectă însă curtezanul Reparatei programul onirismului estetic? Aplică el legislaţia visului asupra realităţii, descrie el lumea ca şi cum ar fi un vis? Nu cred că Brumaru are această grijă; de altfel, poezia sa este deplin constituită atunci când el intră în contact cu oniricii. Este o poezie analoagă celei a lui Dimov, dar nu una care să resimtă influenţele ei. Viziunile celor doi, poeţi afini, dar nu mai mult, sunt vizibil diferite. De altfel, când au dat unul de altul, ambii aveau personalităţi bine marcate, poezia lor era deja formată, aşa încât o amestecare a vocilor nu a mai fost posibilă. La Dimov avem de a face cu spectacolul lumii, îngroşat prin imaginaţie; la Brumaru, cu spectacolul simţurilor. Lumea lui Dimov se manifestă somptuos, carnavalesc, a lui Brumaru e una măruntă, repetitivă, modestă, pusă în mişcare de o tensiune care nu îi aparţine, ci e a celui care o percepe: în esenţă, erotismul este cel care aduce realitatea ordinară mai aproape de pupilă, de simţuri, erotismul difuz, care mişcă în lucruri creează impresia de miraculos, de feerie. Obiectele anodine, funcţionale, precum dulapul, cana, ligheanul, căpşuna, portocala, ibricul capătă pulsaţii erotice. Într-adevăr, imaginarul său nu mai întreţine decât un comerţ formal cu lumea dinafară, pe care a decantat-o, a distilat-o până a transformat-o în cu totul altceva. E vorba de o realitate lăuntrică, rod aproape total al imaginaţiei. Lumea lui Dimov este solemnă, chiar dacă intră în scenarii bufe. Interesant, autorul Cărţii de vise îşi regizează ironic lumea-spectacol, lumea-carnaval, fără să îi ascundă caracterul butaforic. El propune însă o convenţie, una acceptată ca atare. Brumaru, în schimb, are o legătură patetică, empatică, duioasă cu lumea către care se întoarce. Atitudinea sa e gravă în esenţă, oricât ar încerca să o coloreze ironic. Melancolia, nu ironia reprezintă atitudinea sa fundamentală. Sigur, autoironia condimentează adesea textele, pentru că există o permanentă degonflare a propriei ipostaze poetice (autorul se declară, mai mult orgolios decât modest, un „poet de duminică”, vizând, deci, oţiul, plăcerea, bucuria simplă). În orice caz, nu există nimic aulic, protocolar în poezia sa, aşa cum e în cea a lui Dimov. Brumaru nu oficiază. Nu e un demiurg care construieşte o lume (în orice registru, fie el şi buf), ci un personaj al lumii create, copleşit de opulenţa realităţii pe care o contemplă prin intermediul unor simţuri scandalizate, demente. E uimire, e şi amuzament în atitudinea lui Brumaru. Dar e mai ales melancolie. Cu timpul, aceasta va da tonul. Bucuria de a trăi începe să nu mai poată acoperi sentimentul premonitoriu că totul are un sfârşit.

Poemele din ultimele volume sunt copleşite de tristeţe. Rezervaţia de îngeri (2013) reia, în sinteză, toate temele poetului, dar într-o tonalitate melancolică.[1] Textele din Crepusculul civil de dimineaţă (2015) sau din Amintiri din rai (2016) produc un fel de clasicizare a poeziei lui Brumaru, sub tensiunea morţii. Îngerii apar mai des decât puştoaicele, deşi nici acestea nu lipsesc. În esenţă, acest Brumaru este un elegiac şi imaginează spaţii paradisiace compensative, proiectează bucuria într-un viitor incert, de dincolo. Idila e mai puţin corodată de ironie, la fel cum chiuitura, deşi nu lipseşte, lasă locul bocetului. Moartea e fie privită direct, cu gravitate, într-o poezie adesea exclamativă, care nu încearcă să relativizeze regretul, ca într-un catren care emoţionează prin simplitatea lui asumată: „Paharul de cristal când cade jos/ Ştie să moară-n ţăndări lungi, frumos,/ Împrăştiind tăioase curcubeie pe covor./ Vai, numai eu nu mă pricep să mor”; fie în poeme care se vor ludice, dar nu reuşesc decât să trezească un zâmbet amar, lucid:„Vine moartea cu lassoul/ Şi ne-nhaţă libidoul/ De rămânem printre cruci/ Singuri cuci!”

 

Altfel, nu o dată poemele devin rugăciune („Trec ultimele zile. Doamne, ai/ Grijă să prind iar locul meu din Rai”; „Pot eu, acum, să mă apropii iar de Tine,/ Cînd mi-e şi tot mai greu şi mai ruşine/ De ce mi s-a-ntîmplat?”; „Cum ne ducem, Doamne?! Unde, unde?”), erotismul e o amintire care stârneşte nesfârşită melancolie. De aceea, prezenţa îngerilor în poezia de crepuscul a lui Emil Brumaru e cumva menită să facă pace cu gândul morţii, aducând ideea unei ocrotiri şi mai ales iluzia, candid întreţinută, că nici dincolo nu vor lipsi frumuseţile şi bucuriile lumii. În orice caz, ultimele volume ne arată un poet care îşi conservă imaginarul, care cultivă feeria, care iubeşte ceva mai melancolic, dar la fel de intens viaţa. E multă tristeţe în aceste texte, dar e şi împăcare; şi mai e un apetit nestins pentru partea solară a existenţei, pentru bucuriile mici, dar nesfârşite, ale vieţii.

Pentru că, pentru Emil Brumaru, lumea, lumea de aici, pe care o locuim trecător, este nesfârşită. Asta pentru că ea îi alimentează frenezia senzorială. Ieri, ca şi azi.

 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

 

[1]   Doris Mironescu observă, într-un articol intitulat Emil Brumaru şi pariul poeziei, publicat în „Suplimentul de cultură”, nr. 482, 10 februarie 2014, acest fenomen: „Brumaru îşi revizitează cu melancolia din Tinereţe fără batrâneţe «domeniile» poetice cucerite de-a lungul timpului, dar sensul acestei revizitări nu trebuie să ne scape: este vorba de un examen sever, de o probă a rezistenţei în faţa nimicului, a degradării şi morţii.”

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii