Despre alintătură și „pupat în fund” – Viața cu părinții până la 40 de ani. Ce spune psihologul ieșean Cristina Danilov?

Aș crede că Ivan Alexandrovici Goncearov a fost primul care a descris un astfel de copil în vârstă sau adult-copil: Oblomov nu voia să iasă în lume, ci prefera să stea ghemuit pe canapea, ca în pântecele mamei sale. Cât e ziulica de lungă, el zace îmbrăcat în halatul său vechi, doarme cu draperiile trase, visează și mănâncă, îngrijit fiind de un bătrân servitor, Zahar, care încă îl mai tratează ca pe un copil. Lipsa perspectivei, teama de acţiune, de viaţă, fuga de responsabilități, comoditatea îi dau o inocenţă demnă de un prunc neajutorat. Oblomov este împăcat cu viața lui, nu are ambiții, idealuri, nu vrea să schimbe nimic, niciun ideal nu întunecă serenitatea lui mulțumită. L-am putea numi leneș la prima vedere, deși comoditatea în care se complace arată incapacitatea sa de a se maturiza.

Să încercăm să privim lucrurile din punctul de vedere al unui tânăr care nu vrea să schimbe nimic din ceea ce i se oferă de către părinții lui. El poate fi un astfel de Oblomov: de ce să mă ridic de pe canapea, pentru ce? De ce să merg la muncă, dacă alții au grijă de mine? Nimic în viață nu este suficient de motivant ca să fac asta. Unii astfel de Oblomovi ajunși adulți spun: nu am nevoie de nimic sau am nevoie doar de puține lucruri pentru care nu vreau să-mi bat capul. De ce ar trebui să plec de acasă, de la mama și tata, aici unde am totul, ca să muncesc, să mă căsătoresc, atâta vreme cât mă mulțumesc cu ceea ce am?

Și motivul este evident, nu-i așa? Lipsa locurilor de muncă, salariile mici, prețurile uriașe și deficitul de locuințe au închis, vom spune, pe de o parte, accesul tinerilor pe piața muncii, pe de alta, accesul pe cea imobiliară. Dacă nu primesc totul pe tavă din partea părinților, tinerii rămân cu două opțiuni: închirierea unui apartament la preț ridicat, un preț pentru care este necesar ca tânărul să aibă un loc de muncă bine plătit sau continuarea șederii în casa părinților unde tânărul nu plătește nimic și nu e necesară nici o investiție care să implice vreun efort financiar. O întreagă generație a devenit, iată, mai „infantilizată” din cauza eșecului tuturor guvernelor anterioare de a construi suficiente case și apartamente și de a oferi locuri de muncă bine plătite tinerilor.

Poate că acest lucru este adevărat, poate nu.

Faptul că unii tineri rămân din ce în ce mai mult în contextul familial a dat naștere termenului de „adult-copil”, atunci când ne referim la cei care trăiesc și depind de propria familie, mamă și tată, aflați dincolo de vârsta medie de căsătorie a populației de referință: să zicem, după o statistică, 30 de ani pentru femei și aproape 33 de ani pentru bărbați. Concret, adultul-copil este cel care întârzie separarea de familie sau căsătoria și rămâne în același cadru, în principal pentru a avea un timp de pauză, fără posibile alegeri de viață, în vederea maximizării oportunităților de intrare în lumea adulților. El construiește un fel de zonă în interiorul căminului, în care se simte liber, necondiționat de exterior, de responsabilități și eforturi, cu posibilitatea de a experimenta lumea adulților într-o manieră controlată. Ceea ce îl îngrijorează cel mai mult pe adultul-copil este munca, astfel că, prin această fază de libertate, prin nepracticarea ei, poate întârzia asumarea constrângerilor și responsabilităților pe care le presupune aceasta. Comoditatea prin lipsa responsabilității, însă, vedem că are și motive, pe care unii le găsesc justificate, și care țin de sfera socială sau politică, după caz. Ce au văzut copiii noștri la noi? se întreba Arhi, un blogger, recent, pe pagina sa. Au văzut cum ne scufundăm, încet, zi de zi, cum munca reală devine din ce în ce mai depreciată, cum actul de a munci, în sine, a devenit o rușine și cum managerul care o arde în ședințe câștigă de 1000 de ori mai mult decât muncitorul. Au văzut o societate care a ajuns la concluzia că joburile cu salariu minim nu trebuie să susțină un om sau o familie, ci i se recomandă să mai ia un job, pentru că așa e normal. Au văzut copii din toată lumea, cu copilăria furată, ca să muncească până la epuizare și moarte, scoțând litiu din pământ sau țesând tricouri pentru corporații de trilioane. Au văzut o societate care îi aplaudă pe descurcăreți, pe cei care se strecoară printre ochiurile plasei, pe cei care fac banii ușor și simplu. O societate care aplaudă antreprenorii care bagă în insolvență firme ca fiind niște pași normali și necesari pentru dezvoltarea personală a antreprenorului și nu realizează că acei pași normali înseamnă, de fapt, furtul de bani și valori de la persoanele care au avut încredere în acei antreprenori. Prin urmare, la ce bun să mai muncim, nu-i așa? Cui folosește munca atâta vreme cât societatea ne fentează oferindu-le altora, nicidecum nouă, îmbogățire, succes, glorie? La ce necesar atâta efort să-mi mai întemeiez o familie dacă deja o am și e foarte potrivită pentru mine? Oblomov e mai actual ca oricând și are și scuzele potrivite pentru comoditatea sa, el trăiește într-o societate care nu va aprecia nici un efort de-al său, așadar îl preferă în locul managerului care îi trasează sarcini, pe bătrânul Zahar ce îi face toate mofturile, în timp ce el zace, fericit, în pat.

Mircea, să-l numim astfel, în vârstă de 38 de ani, mi-a spus, printre altele, la prima noastră ședință, că prețuiește confortul. În apartamentul mamei sale are sentimentul complet de a fi acasă. Are balansoarul lui în care urmărește serialele turcești, mama îi pregătește masa, îi spală hainele, din când în când îi mai cumpără și câte o bere, atunci când are poftă. Nu-i place să trăiască separat: a verificat – s-a mutat deja de două ori și nu a funcționat. O dată pentru a vedea cum e să te descurci singur și o dată, experimental, la prietena lui. Prima dată a eșuat fiindcă nu a mai avut cu ce plăti chiria, își dăduse demisia după o lună jumătate de muncă, lucra ca jurist la o firmă, din cauza managerului care, spunea el, avea pretenții ce îi depășeau competențele. „N-am de gând să mai lucrez pentru a îmbogății niște nemernici!” a spus ferm. Conviețuirea împreună cu prietena a durat doar trei luni, încheindu-se cu multe reproșuri din partea ei, în special legate de bani, el nu participa cu nimic neavând serviciu, chiar dacă mama îi aducea mâncare zilnic și mai oferea câte ceva din salariul ei pentru facturi, se pare că nu a fost suficient pentru nerecunoscătoarea lui iubită. Astfel, Mircea a tras o concluzie clară pentru sine: „E important să menținem relații bune cu părinții, ei sunt baza și suportul nostru indiferent de vârstă. Nicăieri nu mă simt mai bine ca la mama, mă simt ca un copil răsfățat și iubit”. Pentru el, mama lui este cea mai apropiată persoană, așa că nu și-ar dori să piardă contactul direct cu ea pentru a avea parte de niște experiențe care nu-i folosesc la nimic.

Adică, această persoană, în nevoile sale, nu le-a depășit pe cele fiziologice primare. Se pare că a rămas la un nivel de dezvoltare cuprins între zero și un an și jumătate, maxim doi. Oriunde se va duce, știe deja, va eșua, are deja totul pe tavă fără nici un efort. Scena e cam așa: mama stă pe o bancă în parc, iar băiatul se îndepărtează câțiva pași, se dezechilibrează și cade, apoi se întoarce, plângând, de unde a plecat, pune capul pe genunchii ei, mama îi șterge lacrimile, îl pupă, apoi pleacă din nou până la primul copac, aflat la trei metri distanță de bancă. Mama continuă să-l urmărească foarte atent: „Ai grijă să nu dispari, Mircea! Ai grijă să nu cazi! Vino la mama, puișor!”. Doar că acum „puișorul” are 38 de ani.

Astfel de copii s-au aflat fie sub tutelă totală sub motto-ul „nu pleca de lângă mine, altfel te vei pierde în lume”, fie au fost adeseori păcăliți în copilăria timpurie de părinții lor atunci când plecau de acasă și îi lăsau în grija altora. Acest gen de „abandon în secret” este o variantă foarte întâlnită în multe familii, practicată cu regularitate, când copilul rămâne cu bona, de exemplu, iar mama pleacă la muncă. În loc să-l lase să înțeleagă asta, „plec la serviciu, dar mă întorc, tu rămâi cu bona să te joci până vin”, preferă să-l mintă, crezând că astfel copilul nu va suferi: ia uită-te acolo, uite o vrăbiuță, ia uite ce frumos zboară! – iar mama, profitând de neatenția lui, pleacă pe furiș. În loc să creeze activ în lipsa ei, copilul este forțat să-și controleze cu anxietate mama, plecările și venirile ei. Acest lucru împiedică și plecarea lui în lumea exterioară, preferă să rămână lângă ea ca să nu mai dispară pe furiș în timpul acesta, lăsându-l pradă anxietății și suferinței.

Mulți oameni la vârsta adultă nu doresc să-și părăsească părinții și pentru faptul că sunt mulțumiți că sunt sprijiniți financiar și moral de aceștia. Unii vor numi asta slăbiciune, dar noi vom spune altfel: nu slăbiciune, ci dezinteres pentru a semna un nou contract, unul social. „Nu e nevoie să-mi părăsesc părinții, să-mi simt maturitatea într-un mod nou, să muncesc sau să-mi întemeiez o familie, este prefect așa cum sunt.” Prin contractul vechi, încă în vigoare, adultul-copil nu trebuie să se gândească la faptele sale, la responsabilități și să fie implicat, în vreun fel, pentru a aduce bunăstarea celorlalți – părinții lui își vor asuma cu bucurie aceste sarcini pentru el. Până la vârsta de 30 de ani, un tânăr va învăța foarte probabil cum să câștige bani, teoretic, dar îi vor putea lipsi abilitățile complete de a trăi independent. În acest fel, adultul-copil experimentează frustrare – o stare emoțională în care suferă de incapacitate de a satisface cererile familiei sale. Dimpotrivă, alți specialiști indică prezența, uneori sufocantă, a anumitor părinți care, prin supraprotejarea progeniturii, l-ar face incapabil să-și asume vreo responsabilitate. „Când eram copil și adolescent, mama a gestionat toate aspectele vieții mele”, a continuat Mircea. „Am avut tot confortul și mi-a plăcut asta. Cât trăia și tata m-au ținut la facultate, apoi la master, îmi plăteau excursiile, distracțiile, am avut mereu bani de buzunar de la ei, nu mi-a lipsit nimic. Au făcut, când am împlinit 30 de ani, un împrumut, mi-au luat o mașină. Au înțeles că nu-mi găseam de lucru și nu au insistat niciodată pe tema asta. Dar astăzi, ca adult, mă simt neajutorat. După tot acest timp petrecut în dependență, a fi independent nu este doar dificil, mi se pare a fi complet anormal”, a mărturisit ulterior. După cum vedem, acești tineri nu au reușit să-și dezvolte capacitățile de bază, necesare supraviețuirii lor în lumea adulților, preferând lenevia adolescenței și confortul psihic al lui Oblomov.

Există o deosebire, firește, între a avea grijă de tine și ceilalți și a trăi prin grija oferită de altul: grija față de tine, oameni dragi, lucruri și viață este un act de maturitate. Odată ce înțelegi acest aspect, este un semn că îți respecți vârsta și implicit pe tine ajuns la vârsta aceea. Cu toții îmbătrânim. Oricine, cu puțin noroc, poate face asta. Dar, psihologic vorbind, aceasta nu este, întotdeauna, maturitate. Adevărata vârstă adultă depinde de recunoașterea, acceptarea și asumarea responsabilității pentru iubirea și creșterea propriului copil interior. Pentru unii adulți, acest lucru nu se întâmplă niciodată. Adulții-copii sunt convinși că au depășit cu succes acele perioade copilărești și că au lăsat acest copil interior – și bagajul său emoțional – cu mult în urmă. Dar acest lucru este departe de adevăr. Copilul lui interior e un copil comod, care nu mai găsește resurse să crească, nu vrea să crească, preferând să rămână așa, cu capul pe genunchii mamei care îi oblojește rănile.

Amânarea separării de familia de bază nu se referă la ignoranță, ci mai degrabă se referă la incapacitatea unui om de a-și asuma responsabilități sub scuza comodității, rebeliunii, libertății, tinereții sau independenței. Scuzele se pot găsi oricând. Am întâlnit persoane adulte, chiar și la 40 de ani, care preferă să stea cu lunile pe canapea în fața emisiunilor de cancan decât să își caute un loc de muncă, lamentându-se că posturile sunt deja ocupate sau promise altora, că sunt prost plătite, și având certitudinea că părinții, cât trăiesc, pot pune pe masă, de dragul lor, trei ciorbe în loc de două. De asemenea, am întâlnit cu toții oameni care trăiesc în trecutul și prezentul lor comod oferit de alții, refuzând categoric să perceapă trecerea timpului cu toate evenimentele și schimbările petrecute ca firesc și natural.

Aceasta nu este o problemă cu o singură întrebare la care să oferim un răspuns scurt și clar. Să privim basmele în care un copil experimentează trăirile sale: totul începe cu moartea mamei. Mama trebuie să moară simbolic și să înceteze să-l mai hrănească pentru a deveni adult. Se poate transforma într-o mamă vitregă – furioasă, crudă, rea care nu-i oferă nimic. Sau basme în care regele-tată îl trimite pe tânăr, îi dă o misiune periculoasă, cerându-i eroism și responsabilitate. Trebuie să cerem responsabilitate de la fiii noștri, altfel sunt triști, plictisiți, comozi și lipsiți de sens. Trebuie să murim simbolic pentru a ajuta copilul lor interior să se exprime pozitiv, să găsescă resurse pentru a se maturiza, pentru a pleca de lângă banca de unde îl privim atenți și îngrijorați. Suntem de acord cu faptul că situațiile de viață sunt diferite și nu toți adulții care locuiesc cu părinții lor au aceste probleme de care am discutat. Dacă se îmbolnăvesc și este nevoie de ajutor sau își pierd locul de muncă și primesc susținere financiară pe o anumită perioadă de timp, atunci acest lucru, sprijinul părinților, este absolut normal. Patologic este atunci când tânărul începe să confunde realitatea și fantezia, indiferența cu responsabilitatea, perspectiva de viață cu comoditatea și inacțiunea.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video