Virtual Love Story

„Mi-a scris într-o seară de februarie. Mi s-a părut interesant mesajul lui, nu începea cu plictisitorul Bună, ce faci? așa cum se adresau alți bărbați. Era un citat din Camil Petrescu. Am deschis pagina lui de facebook, la profil un bărbat blond, atletic, pe un Harley Davidson, cu un tatuaj pe braț. Tricoul alb i se mula perfect pe corp. Nu mi-au plăcut niciodată blonzii, dar el era atât de diferit de orice alt bărbat întâlnit vreodată. Fața lui era plăcută, zâmbetul lui mă fascina. Am citit informațiile despre el: 35 de ani, singur, absolvent de Politehnică, pasionat de sport. Am răspuns la mesajul lui. Așa am început să corespondăm: mi-a trimis fotografia lui, a doua zi, un selfie pe o terasă și am fost puțin surprinsă. În poză, era în mod clar mai în vârstă și parcă fără acel zâmbet dulce și blând pe care îl văzusem în poza de profil. Avea un început de chelie și păr ușor cărunt. Probabil poza de profil era din tinerețe, iar el nu avea chiar 35 de ani.

Ceea ce îmi amintesc cel mai mult a fost reacția mea privind fotografia. Eram ușor confuză. Pe de altă parte, simțeam că prin această fotografie a vrut să mă scaneze, să-mi pătrundă în esența gândirii, să înțeleagă cum reacționez și cine sunt. Aș fi vrut să spun, dar am considerat că este indecent să-i mărturisesc că în aceste fotografii păreau a fi două persoane diferite. N-am întrebat nimic. Nu mi-am lăsat emoția la vedere, ca răspuns, am scris: «Ești un bărbat foarte atrăgător».

Pentru a-i trimite fotografia mea, a trebuit să mă confrunt cu un adevăr neplăcut despre mine. Mereu am fost jenată de felul cum arăt. Nu am o fotografie cu mine în care să spun că arăt bine, o fotografie cu care să «bravez» pe rețelele de socializare. S-a dovedit că era un gol, o lipsă pe care nu o observasem, poate nu am fost atât de interesată de felul cum ar trebui să pozez ca să impresionez pe cineva, și acum mă confruntam cu această situație. Am făcut câteva fotografii în parc. Nu mi-a plăcut niciuna, dar i-am trimis, totuși, două dintre ele. Ca răspuns, a spus că sunt foarte frumoasă.

În prima săptămână, au existat doar câteva discuții la modul general despre noi, aparent pentru a înțelege dacă avea rost să continuăm. Ce pasiuni ai, dacă mai ai frați, ce muzică asculți, care e mâncarea preferată, ce film îți place, chestii din astea. Citise mult, așa spunea. Nu lipseau citatele lui preferate, în fiecare zi îmi trimitea câte unul. Mă fascina. Apoi, mi-a telefonat, i-am auzit vocea. Timbrul vocii lui îmi mângâia trupul, pătrundea în mine, mă transforma într-o femeie în care s-au trezit instinctele. Și i-am spus direct, fără nici o jenă, despre asta: iubesc vocea ta, are ceva aparte. A început să se joace, deci, cu mine, folosindu-și vocea lui senzuală. Nu era nevoie de asta – deja îl doream. Nu mai avusesem de ani buni o relație cu cineva. Iar el a simțit dorința mea, devenisem vulnerabilă. A început să-mi vorbească despre sex, cred că eram la a patra sau a cincea convorbire, îmi vorbea despre cum ar fi să facem asta în locurile de unde ne trimiteam fotografii: la bucătărie, în pădure, în mașină, pe malul lacului. Din nou, aveam acea stare confuză, nu știam dacă, într-adevăr, doream să vorbesc despre asta sau să fac asta. Pentru mine, noțiunea de sex era strict legată de pat, cu fostul soț nu aveam astfel de fantezii, nu știam dacă voi fi capabilă să fac așa ceva. Plus că fusesem luată cam din scurt, nu credeam că vom trece atât de repede la acest subiect.

Timpul trecea, noi schimbam în mod constant fraze fierbinți, ca și cum am fi făcut dragoste în mesaje. Sexul devenise singurul subiect, cărțile trecuseră pe locul doi. El îmi trimitea fotografii la început cuminți, apoi indecente și videoclipuri cu el gol, eu nu, nu aveam curajul să o fac. Se oferise chiar să facă o demonstrație live, înțelegeți ce anume, l-am refuzat, mi-era rușine și teamă. Mi-era teamă de reacția pe care aș fi putut-o avea și că astfel cel mai bun moment intim se va transforma în cel mai rău posibil. L-am analizat puțin: el părea că nu se teme de nimic. Se iubea pe sine și mi-o arăta. M-am limitat la text, rămânând invizibilă pe laptop. Chiar și așa, m-a acceptat, m-a laudat: ce tipă grozavă ești! Știu că o să o facem și cu camera deschisă curând! Iar dimineața găseam mesajele lui: nu-i așa că azi îmi trimiți un video cu tine la duș? Un video cu tine în lenjerie intimă? Mesajul era urmat de videourile lui, filmările din pat, de pe terasă, din camera lui de lucru. Totuși, am încercat, recunosc, nu voiam să-l dezamăgesc: într-o zi, am prins curaj, am dat pătura la o parte, mi-am ridicat tricoul, mi-am lăsat mâna să alunece ușor spre zona intimă. N-am putut să-i arăt mai mult… Pentru început e bine, a zis el, merge! Hai, curaj!

M-am înscris la fitness, aveam o sală chiar vis-à-vis de blocul unde locuiam. Mișcările mele păreau rupte, simțeam că sunt făcută din lemn. Mi-a cerut să-i trimit un videoclip, ca răspuns mi-a mărturisit că îi place felul în care îmi mișc șoldurile. Ești fascinantă! mi-a scris. Prinsesem încredere: am decis să fac striptease pentru el. Am pornit muzica, camera, am început să mă dezbrac încet, rochia de mătase roșie alunecând de pe mine pe podea. Mi-am lăsat gâtul pe spate trecând vârfurile degetelor de pe față în jos până la claviculă, lăsându-le să cadă de-a lungul pieptului și coborând spre zona intimă. Am oprit camera, mi-a plăcut ce văd, așa că i-am trimis videoclipul așteptând cu nerăbdare mesajul lui. La scurt timp a sosit: o înregistrare cu vocea sa, drept recompensă. Îți iubesc corpul, mi-a scris, mă înnebunești… Recunosc că niciodată nu mă simțisem atât de dorită. Voiam să nu se termine, deși ceva îmi displăcea, iar atunci nu știam exact ce emoții încercasem, nici nu aveam timp să mă gândesc prea mult la ele. Eram parcă scindată în două: prima femeie era timidă, nesigură, stângace, jenată. A doua, dorind să primească plăcere, să trăiască din plin momentul, să-și arate senzualitatea și feminitatea. Nu reușeam să-mi scot din minte vocea mamei care îmi spunea mereu să nu mă las înșelată de bărbați, că bărbații vor doar un singur lucru, că femeia care le trece prin pat este doar o victorie cu care bravează în fața altor bărbați. Prima femeie din mine a existat mereu, a doua a apărut după ce l-am cunoscut pe el. Iar el nu părea a fi ca alți bărbați și asta îmi dădea curaj, nu aveam de ce să mă tem.

Promisese că vine în martie să ne întâlnim, era deja începutul lui mai. L-am întrebat despre asta. Mi-a răspuns cu un sms, că trece printr-o perioadă dificilă la serviciu și nu-și poate lua concediu. Deci, când ai să vii? Abia aștept să ne vedem! Ca răspuns, mi-a transmis un videoclip cu el gol, pe WhatApp, eram fericită. A ales, mi-am spus, să găsească o modalitate de a înregistra un videoclip pentru mine, mai degrabă decât să-mi explice în ce situație se află. Poate că nu dorea să mă încarce cu problemele lui, am gândit eu. Mașina de cafea se auzea în fundal, totul parea atât de casnic, de apropiat, era o intimitate de care ajunsesem dependentă. Îmi doream să fiu cu el pentru tot restul vieții. Chiar și acum, când vă povestesc toate acestea, îmi este greu să separ realitatea de cum mi-am dorit să fie. Iluzia este stratificată și a ascuns bine în faldurile ei realitatea de mine. Nu credeam că va fi atât de greu să recunosc adevărul.

Ceva începuse să se schimbe, însă. Eram în iunie, poate că așteptarea mă determina să cred că intervenise ceva între mine și el. Nu sunt doar un corp, am un suflet!, i-am scris într-o dimineață, nervoasă. Atunci sufletul tău o să îmi facă o bucurie azi: vreau să te văd în lenjerie neagră diseară, iar după, complet goală. Decalajele dintre mesajele mele și ale lui începuseră să fie măsurate în ore. Îmi răspundea după câteva ore, spunând că a avut mult de lucru. Am spus: De fiecare dată când vreau să fiu mai aproape de tine, intervine ceva. Mi-a trimis un mesaj: Te lași așteptată, iar pe mine mă plictisește așteptarea. M-au speriat cuvintele lui, pentru prima dată părea nemulțumit de mine. I-am cerut să vorbim ca să clarificăm, voiam să știe că sentimentele mele sunt aceleași, doar că încă nu pot trimite videoclipuri cu mine dezbrăcată complet. Când a venit timpul să vorbim, nu a apărut. Am așteptat o jumătate de oră și am scris: Bună, ce faci? Mi-a răspuns două zile mai târziu și m-a întrebat despre ce vreau să vorbesc. Nu mai conta, primisem răspunsul, începusem să văd cum arată indiferența. I-am scris: Principiile de bază ale respectării unei alte persoane sunt să îți ții promisiunile. Nu am vorbit de două zile. Nu văd că ai intenția de a mă vizita, iar relația asta pe internet nu-mi conferă nici o siguranță.

Undeva, pe la mijlocul lui iunie, mi-a trimis un videoclip cu el conducând spre Vatra Dornei și cântând. Spunea că este obosit și vrea să se odihnească câteva zile. Te pup, mai vorbim! Observ ceva evaziv pe chipul lui, o umbră a ceva nespus. Cum adică «mai vorbim?». Doar îmi scria zilnic. O săptămână mai târziu mi-a scris, cică nu avea net – pleca pentru o lună, la fratele lui, în Paris. M-am enervat: cum e posibil să găsești timp să pleci în călătorii, dar să nu vii la mine, măcar o zi, cum mi-ai promis? Și-a cerut scuze, e prea complicat să-ți explic. Din nou, mesaje răzlețe, despărțite de ore: «nu pot să-ți scriu prea mult dar să știi că mi-e dor de corpul tău», «Trimite-mi un filmuleț cu tine, știi tu cum…» etc.

Pe 23 iunie era ziua lui. Seara i-am trimis o fotografie cu mine stând pe marginea canapelei în lenjerie intimă. Pe coapsa mea goală, o fundă roșie de mătase. Scriu că vreau să fiu lângă el, în Paris. Nu răspunde imediat. Mai târziu primesc o înregistrare și nu-i recunosc vocea. Vocea, cam ciudată – probabil băuse mai mult – spune că ar vrea să-și desfacă «cadoul» și că e sătul să tot aștepte videoclipurile acelea explicite cu mine. Trimite-mi înregistrări cu tine așa cum ți-am spus, nu mai veni cu astfel de prostioare. Să nu ne pierdem timpul, comportă-te ca o femeie! De nervi, am șters toate mesajele noastre, chiar în acel moment. Am simțit o ușurare, de parcă m-aș fi propulsat din fundul prăpastiei în care căzusem în ultimele luni, dar senzația era ciudată, aveam aripile rupte și un gol teribil în stomac. Din nou, confuză: ce fel de relație e asta? Oare îi pasă de mine? Contez eu sau videoclipurile pe care mi le tot cere? Mă trezeam în miezul nopții, mă uitam pe mesagerie pe telefon și nu puteam adormi din nou. Am stat acolo, în pat, cu capul în pernă, și am reluat fiecare cuvânt, fiecare discuție, de zeci de ori în capul meu. «Cu ce am greșit…» și «Dacă eu aș fi făcut, poate…»

Am citit undeva că dacă o persoană se gândește la tine imediat ce se trezește, atunci tu ești cea mai importantă persoană pentru ea: când voi înceta să mă mai trezesc gândindu-mă la el? Eram în orașul lui pentru că știam că nu îl voi putea întâlni altfel. Am luat trenul, m-am cazat la o pensiune, puțin mai târziu am intrat pe pagina lui de facebook. Mă hotărăsc și îi scriu. Mint că e ceva urgent. Da, ce s-a întâmplat? – mi-a scris. Principalul lucru este că vorbim din nou. Mă întreabă ce mai fac, îi spun că sunt plecată în altă localitate și că mă tem de locurile necunoscute. Nu trebuie să știe unde sunt, că m-am uitat la fețele trecătorilor în timp ce mergeam pe străzi, încercând să găsesc asemănări între case și cele care apăreau în videoclipurile lui. Nu îmi cere detalii, unde sunt, cu ce scop, conversația râmâne suspendată. Aștept să mă întrebe și altceva, nu o face. Am inima frântă și tot ce m-am putut gândi în acest timp a fost că, dacă ne vom întâlni, îi voi spune despre asta și din reacția lui voi putea, în sfârșit, să înțeleg cine sunt eu pentru el: divertisment sau femeia care era în inima lui, așa cum credeam. Scriu: Mi-ai frânt inima, dragostea mea, sufăr după tine. Vreau să vorbim ca înainte. Între noi e încă dragoste. Două zile mai târziu, pe mesaj a apărut un semn de citire. Aparent, acest timp ar trebui să fie suficient pentru a înțelege că această persoană nu vrea să aibă nimic de-a face cu tine. Dar eu am refuzat să înțeleg.Chiar și după ce mi-a răspuns: Despre ce dragoste vorbești, tăntico? Ne-am distrat unul cu celălalt. Nu ești nici prima, nici ultima. Chiar crezi că pot să mă îndrăgostesc de o femeie care-mi trimite videoclipuri cu ea în chiloți? Când am citit mesajul, tot universul s-a prăbușit peste mine. Tremuram, nu-mi venea să cred ce citeam. Am făcut asta pentru că te iubesc, dragul meu, i-am scris răvășită. Apoi a urmat un ha-ha react din partea lui. Și totul s-a încheiat în acel moment, m-a blocat.”

În psihologia comunicării, este știut că 75% din informațiile din timpul unei conversații sunt transmise fără ajutorul cuvintelor, adică prin privire, voce, expresie facială, și doar 25% prin cuvinte. Se pare că într-o comunicare pe chat, oamenii primesc 25% din ceea ce a vrut partenerul lor să spună, iar de restul își dau seama singuri ulterior. Prin urmare, expresii precum „Mi-e dor de tine” sunt adesea interpretate ca „Îmi lipsești”, și nu ca „Mă plictiseam teribil, nu e nimeni disponibil pentru conversație acum, poate că ești tu disponibil”. Drept urmare, în corespondența virtuală, fiecare interpretează lucrurile în funcție de așteptări și nu în funcție de ceea ce este cu adevărat real. Scopul comunicării virtuale nu e același pentru toți.

Lipsa de responsabilitate pentru cuvintele cuiva este o caracteristică a corespondenței pe rețelele de socializare. Chatul, de fapt, nu te obligă la nimic. Bărbații îl percep adesea ca pe un joc, o distracție intrigantă, o modalitate de a ușura plictiseala, stresul cotidian, în timp ce femeile, datorită emoționalității lor naturale, tind să se atașeze cu adevărat de interlocutorul lor și să vadă dragoste și pasiune în spatele fluxului de mesaje și emoticoane. Sigur, nu trebuie să generalizăm, dar în mare parte cam aceasta este situația. Ideea este că timpul dedicat comunicării, frecvența mesajelor și ușurința abordării subiectelor, fac cu adevărat contactul dintre oameni mai puternic decât cel din viața reală. Iar unele persoane au o experiență vastă în a aborda novicii, au mesaje șablon cu care defilează în orice conversație, pot uza ușor de cuvinte pentru a cuceri încrederea cuiva doar prin faptul că cele scrise sunt întotdeauna trecute prin filtrul gândirii și mai puțin al emoțiilor așa cum se întâmplă într-o comunicare live. Iar citatele cu care unii bravează pentru a arăta cât sunt de cultivați, se pot copia ușor de pe google, nu-i așa? Arată-te doar interesat de cultură și vei primi ceea ce îți dorești!

În virtual, celălalt este ceea ce noi vrem să fie: iubit, prieten, confident. Noi îl construim, noi îi conferim sens. De aici dezamăgirile pe care le au mulți atunci când realizează că celălalt este, practic, nu un iubit căruia i s-au oferit cu totul, ci o persoană de cele mai multe ori dezinteresată de problemele celuilalt, în care au investit emoții, sentimente, dorințe, timp. Celălalt este, de fapt, așa cum este el, nu cum am vrea noi. Virtualul îi conferă libertatea de a-și lua partea, acea parte care îi convine și pentru care se află pe rețelele de socializare. Nu poate fi condamnat pentru felul în care noi l-am construit. De aceea, pentru a-l cunoaște mai bine, înainte de a ne arunca în valurile dragostei, pentru a nu cădea în capcana în care a căzut Corina, tânăra care mi-a povestit întâmplarea ei, ar fi indicat să luăm în considerare și aceste lucruri. În fond, cine vrea cu adevărat să te cunoască, te va invita în oraș la o cafea, la o plimbare în parc, cine nu, va alege să rămână în spatele unui profil, comunicând comod, fluent și intens cu alte zeci de profiluri, așa cum ar fi comunicat cu tine, din plictiseală sau pur amuzament.

 

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video