Virusul H

„Virusul Handbal” a apărut în România pe vremea comunismului preceaușist. Atunci când sportul ăsta se juca pe teren mare și era un soi de fotbal cu mâna, puțin spectaculos în raport cu sportul rege. La noi era răspândit de sașii din centrul Transilvaniei și șvabii din Banat și era de mirare că România a cucerit două titluri mondiale la acel handbal în 11, în variantă feminină. Cum trecerea la handbalul în sală (precum cel de azi) a adus în continuare titluri, predându-se ștafeta în mâinile vânjoase ale băieților, politrucii noștri au uitat de străvechea oină și au tratat joaca de pe semicerc ca sport național. Comuniștii erau foarte sensibili la performanța sportivă, mai ales că nu prea aveau alte motive de laudă. Era vremea când revista pionierească a vremii, („Cravata Roșie”, devenită apoi „Cutezătorii”) publica regulamentul jocului de handbal și numai popularitatea imensă a „sportului rege” a oprit interzicerea fotbalului, considerat (ca și tenisul) sport de burjui. Cum se făcea selecția, putem afla chiar de pe site-ul Federației Române de Handbal. Erau trei antrenori-corifei (Nedef, Vlase și Kunst Ghermănescu), unul dintre ei conducea naționala masculină, ceilalți doi colindau spațiul mioritic în căutare de talente, fiindcă nu exista școală în care nu se făcea handbal. După ce aceste căutări dădeau rezultatele așteptate, se schimba garda și la banca tehnică, iar vechiului antrenor îi venea rândul la căutare. E cam de râs ideea (care s-a aplicat apoi și la fete), dar România a obținut patru titluri mondiale la masculin și unul la feminin. Declinul nu a început după 1989, ci după Jocurile Olimpice din 1976, când echipa masculină, mare favorită a pierdut finala în fața URSS, pe atunci aproape nou venită în elită. Ce a urmat, se știe. „De ce hrănești atâția goblizani, pentru un pârlit de argint, când 1-2 fete de la gimnastică te umplu de aur?” Handbalul nostru masculin s-a dus de râpă, iar cel feminin, fără mari performanțe din 2005, mai ține cât de cât hangul. Dacă o bună vreme, ne-am legănat cu succesele junioarelor (uneori și ale juniorilor), care reverberau versuri eminesciene („La trecutu-ți mare, mare viitor!”), ulterior au dispărut și acelea. Când toată lumea este în goană după transferuri externe sforăitoare, cine mai are vreme și chef de pepiniere? (Valabil și pentru Iașul nostru, deși are poate, cei mai buni antrenori de pepinere din țară, Veniamin și Lenuța Lupan!) Retragerea Cristinei Neagu, cu autoritatea celor cinci trofee individuale, retragere îndelung amânată cu rugăminți și temenele, a părut multora un fel de cheie de oblon.

Și totuși a apărut, pe neașteptate, echipa asta de acum, departe încă de performanțe, dar izvor de mari speranțe. O echipă făcută zob în meciurile de pregătire cu echipele puternice, o trupă de copile căreia i se prevedea ieșirea din scenă încă din prima fază, plus 2-3 jucătoare sătule de lustruit bănci de rezerve la multinaționale din Liga Florilor, ca Bianca Bazaliu și Sonia Seraficeanu. Iar selecționerul Florentin Pera, care și-a lăudat elevele după aceste înfrângeri, a făcut figură de clovn. Și totuși, fetele astea, adolescente sau blazate, au trecut de prima fază și s-au bătut eroic cu vicecampioana olimpică, Franța, ce-i drept, într-o formă obscură. Mai mult, au întors spectaculos meciurile cu Serbia și Muntenegru de la o situație mai mult decât critică, ceea ce ar însemna semn de maturitate pntru o echipă de-abia încropită

Cum a reușit Pera așa ceva? Nu vorbim de „generație de suflet” ca să nu plagiem fotbalul, deși cam despre asta e vorba. În plus, într-un climat dominat de heiruipism și defetism, s-a insuflat de pe margine multă încredere în aceste talente tinere. S-au retras Neagu și Pintea? Mulțumim, Cristina, poate că e mai bine așa, poate vor câștiga și ele ceva curaj, când nu mai au umbrelă în spate. Mulțumim și ție, Crina, Lorena Ostase de-abia așteaptă să arate ce știe. S-a supărat Buceschi? Nu-i nimic, Eliza, s-ar putea să-ți revină cheful de națională, noi te așteptăm, numai să nu fie prea târziu. Cât despre conflictul cu Cristina Laslo, aveam prea puține date pentru a-l comenta, dar de cele mai multe ori, părerea antrenorului contează mai mult. Mai ales când vorbim despre tehnicieni care știu să dea curaj și încredere.

Meritul lui Florentin Pera este acela de a fi încercat (e prematur a vorbi de reușite) ceva de care alți selecționeri fug ca dracul de tămâie: reconstrucția. Pe termen lung, este minunat ce se întâmplă, mai ales că fetele care se vor întoarce curând pe băncile lor de rezerve, nu au motive de infatuare.

Dacă și conducerea FRH ar lua și ceva măsuri de încurajare a creșterii talentelor autohtone (chiar după modelul fotbalului!) putem să ne ducem cu gândul la un mare viitor.

Publicitate și alte recomandări video