Pentru unii, înfăptuirea Statelor Unite ale Europei a fost şi rămâne un vis. Pentru alţii, aceeaşi acţiune de înfăptuire, poate să devină un coşmar. Între cele două categorii există diferenţe notabile: primii sunt puţini şi puternici, în timp ce membrii celei de a doua categorii sunt mai slab dezvoltaţi economic şi mai numeroşi.

Constituirea oricărui imperiu, iar SUE poate fi considerat aşa ceva, se face plecând de la nevoi fireşti, având ca scop echilibrarea raportului de forţe pe piaţa globalizată. Mai înseamnă şi o reaşezare a acestui raport de forţe, atât în interior, cât şi în exterior. În această perioadă de criză ne-am convins că sacrificiile afectează, „normal”, doar pe cei mulţi. Şi asta după ce aceştia şi-au făcut datoria cetăţenească, delegând deciziile lor către aleşi, dormind mai apoi liniştiţi şi aşteptând, convinşi fiind că cineva lucrează pentru ei, în interesul lor…

Cunoscătorii în materie de democraţie ştiu că sistemul democratic existent în cele mai multe ţări europene este unul pe cât de bun în teorie, pe atât de imperfect în practică. În multe cazuri, încrederea învestită de către alegători în aleşi nu este răsplătită, de către cei din urmă, cu maximă responsabilitate. Aşa se face că vreo câteva sute de oameni, ce reprezintă legislativul şi executivul unei ţări, iau decizii ce nu doar contravin dorinţei zecilor de milioane de oameni, dar îi mai şi lovesc, profund fără a le asculta nevoile.

Dacă privim în ansamblul Europei, alte câteva sute de persoane  decid în numele a jumătate de miliard de oameni, atât cât reprezintă, la ora actuală, populaţia UE. Iar  prăpastia dintre aceste decizii şi interesele celor reprezentaţi este şi mai mare decât în cazul unui singur stat, fie el şi România.

Teoria cea mai recentă venită din parte UE este aceea a “guvernanţei economice întărite la nivel european”, care odată materializată, va duce la o evidentă şi majoră reducere a suveranităţii fiecărei naţiuni şi implicit a voinţei fiecăruia dintre cei 500 milioane de europeni. Şi atunci ne mai păstrăm suveranitatea?

S-a tot vorbit şi se vorbeşte de modele. Oare în această perioadă cu grave derapaje economice mai avem tăria de a găsi vreun model, pe care vezi Doamne l-am putea urma? Poate ca da, având în vedere măsurile de austeritate infinit mai suportabile luate de alte state membre UE, cel puţin până acum. Sau poate ar trebui să ne îndreptăm privirile către modelul democratic elveţian?  

La o asemenea întrebare, singurul răspuns posibil este acela că politicienii ar trebui să ştie ce ni se potriveşte mai bine, tocmai pentru a diminua costurile interminabilei crize, fără a mai face abuz de putere, de clientelism ori de populism politic. Nu de alta, dar în accepţiunea unui director general al unui grup bancar austriac, pentru a se ajunge la normalitate „Avem nevoie de o clinică de psihiatrie pentru politicienii populişti. Ar fi o clinică uriaşă cu cel puţin 6.000 de paturi“.

Problema pentru noi, simplii cetăţeni români şi europeni totodată, este că suntem sacrificaţii care nici măcar nu ştim dacă trăim în democraţie sau totalitarism. 

Ing.dr.ec Traian Dobre