Viscolul buclucaș

Într-adevăr, abia așteptam să vină Crăciunul, ca să mergem cu colindul. Făceam o echipă aleasă pe sprânceană. Tonul îl dădea prietenul meu Grișa, fiul cel mic al dascălului Leontie, un om foarte credincios și cinstit de felul lui, care avea o voce atât de plăcută și atât de sonoră, încât începeau să vibreze candelabru atunci când psalmodia, iar flăcările lumânărilor începeau să tremure, stingându-se una câte una, până când înăuntrul bisericii se făceau întuneric și o liniște desăvârșită, care nu dura însă decât o clipită, căci imediat lumânările se aprindeau la loc, candelabrul se oprea și el din trepidații, în timp ce vocea dascălului se făcea o flacără sonoră, înălțându-se până-n clopotniță. Indiferent de cât de cald sau frig ar fi fost, dascălul Leontie umbla îmbrăcat în aceleași haine. Purta și vara, și iarna, zgribulit de frig, un fel de caftan de doc, ros la guler și mâneci, care din pricina uzurii și a mizeriei depuse straturi peste straturi, căpătase o culoare cenușie, strălucitoare pe la margini. Fiind om evlavios și blând din fire, dascălul Leontie nu ieșea de sub cuvântul soției sale Stepanida, o femeie pe cât de aprigă, pe atât de bolnăvicioasă, fapt care o determină să țină închise într-un dulăpior o mulțime de sticluțe cu tot felul de decocturi și fierturi, dar și vișinată de zmeură și tot soiuri de lichioruri. Prietenul meu Grișa se aciuise și el pe lângă taică-său, venind atât la utrenie, cât și la liturghie și vecernie, și fiind un băiat harnic și isteț, deveni, în scurt timp, la o vârstă încă fragedă, ajutor de pălimar, apoi pălimar. El aprindea și stingea sfeșnicele și candelele de lângă icoane, el ștergea praful de pe pristol, și tot el îi înmâna bătrânului preot Fadei, cădelniță aprinsă, umflându-și obrajii și suflând în tăciunii până când aceștia se aprindeau și topeau smirna așezată în formă de cruce la baza ei. Grișa se ținea de poalele caftanului lui taică-său, dar și de odăjdiile aurite ale preotului aproape încă de pe vremea când era țânc și abia reușise să gângurească. Noi l-am poreclit Bostănelul, din pricina capului său enorm, alungit ca la mumiile faraonice, cu tâmplele bombate, dar și din pricina urechilor sale transparente și ușor clăpăuge, cu vârfurile înroșite fie de căldură, fie de ger. Grișa prinsese parcă din zbor câte ceva din orânduielile bisericești: ștergea pânzele de păianjeni care acopereau icoanele și prapurile, punea la locul lor ceasloavele, mai ciugulea uneori după terminarea liturghiei din sfântul potir ultimii stropi de untdelemn, mai ciupea un pic și vinul de împărtășanie, ascuns sub pristol etc., etc… Știa să bată toaca, să tragă clopotele și să imite atât de bine vocea preotului și a dascălului și a întregului cor de bărbați, dar și de femei, astfel că de multe ori trecând prin dreptul bisericii, bătrânele evlavioase se apucau să-și facă de zor semnul crucii, crezând că au încurcat zilele obișnuite cu cele de sărbătoare, iar atunci când cu inima strânsă se încumetau să intre în biserică și-l vedeau ieșind din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe și cu cădelnița fumegând, scuipau în sân ca și cum l-ar fi văzut în fața ochilor pe Necuratul și se duceau apoi pușcă la ușa părintelui Fadei, rugându-l cu glas tremurat să-l afurisească pe neastâmpăratul învățăcel sau măcar să-i scrie numele pe toacă… Numai că părintele Fadei, deși căzuse în patima beției, nu le asculta ruga, și-l lăsa pe micuțul său învățăcel să-și facă de cap în sfântul altar.

…Colindam mai întâi rudele și familiile cu dare de mână, apoi mergeam și pe la ceilalți. Nu ocoleam nici casa preotului, situată la marginea satului, care ne ieșea în întâmpinare, înălțându-și barba albă, despicată în două, și privindu-ne cu ochi mai mult veseli, decât severi. Știam că nu trebuie să greșim nici o notă, așa că ne străduiam din răsputeri să articulăm ca la carte, fiecare silabă, fiecare cuvânt. Altfel, ceva mai târziu, în postul mare, la spovedanie, bunul nostru părinte avea să ne blagoslovească, punându-ne să facem nu trei mătănii pe zi, după rugăciunea de dimineață, după cea de la prânz și după cea de seară, ci câte două sau chiar trei după fiecare din ele. Banii strânși pe colind îi împărțeam în pridvorul bisericii. Fiecare dintre noi se alegea cu mai mulți Tudori și câte un Bălcescu, ca să nu mai vorbim de mărunțișul pe care unii îl aruncau iarna în nămeți, ca să-l înmulțească primăvara, când bănuții galbeni aveau să răsară odată cu ghioceii și păpădia, năpădind întreaga ogradă și toloaca din fața bisericii, unde cândva, în vremuri de demult, un flăcău îndrăgostit proaspăt întors de la oaste, ieșise și o împușcase pe fosta sa iubită, care nu avusese răbdare să-l aștepte să vină din armată și se măritase cu altul. Băiatul a stat în pridvor cât a ținut slujba de cununie, apoi când mirii au ieșit din biserică, i-a tăiat calea mirilor și a împușcat-o pe mireasă în inimă, iar el s-a sinucis căzând la picioarele ei. Bănuții înfloriți aveau să-i culeagă bobocii de gâscă și de rață și chiar puii de curcă ițiți puzderie uneori chiar înainte de topirea zăpezii. Eu însă pe cărarea ce ducea spre casă îmi strângeam cu grijă câștigul strâns în buzunar…

În casa noastră se încetiniseră alte obiceiuri. Tata ne spunea că banii câștigați din colind au darul de-ați revela viitorul. Astfel că în ajun de Bobotează îi aruncam în fântâna plină de pești. Ca să fim curați la trup și la suflet nu numai de Crăciun, ci și de Sfânta Bobotează, mama ne pregătea iarăși baia de aburi construită în spatele șurii, pe malul pârâiașului Alb ce traversa grădina noastră…

Un fum albăstriu, dens ca laptele plutea peste nămeții de zăpadă ce se înălțau până sub streșini, apoi strecurând-se printre șiruri de mesteceni și mălini se urca la cer. După ce jarul spuzea în cuptorul clădit din pietre de râu, se îmbăiau bărbații. Apoi venea rândul femeilor și al copiilor. Mama ne întindea pe laviță și după ce ne „binecuvânta” cu măturicea de stejar, ca să prindem vlagă, lua un șomoiog de frunze de mesteacăn și cu ele ne freca trupușoarele înroșite de căldură, până se desprindeau toate păcatele și toată obrăznicia din noi. Apa rece în contact cu pietrele înroșite se transforma instantaneu în aburi. În baie temperatura urca spre 70-80 de grade. Simțeam că ne plesnesc tâmplele, că ne crapă inima în piept. Ca să ne răcorim, ieșeam în goană și ne tăvăleam goi pe zăpadă, apoi reveneam în baie. Făceam drumul acesta dus-întors de zece-douăzeci de ori, până când cei mari, sătui de fâțâiala noastră, ne puneau în brațe hainele și pe jumătate goi ne expediau acasă… În baie rămâneau femeile, mama, vecinele și bunica Tatiana, care, la cei șaptezeci și opt de ani ai săi nu se sfia să iasă din baie pentru a coborî într-o copcă făcută parcă anume pentru ea. După fiecare cufundare în apa înghețată, o auzeam cum își face semnul crucii și se roagă lui Dumnezeu să ne călăuzească pe calea cea bună și să nu ne lase pradă celui viclean…. În schimb, tata ne aștepta cu ceainicul în clocot și cu plăcintele așezate-n farfurie. Stătea așezat la o măsuță joasă, cu barba frumos ajustată și cu omoplații acoperiți de ventuze. Ridicând un păhăruț de tărie în cinstea gerului și a Bobotezei, la fiecare bătaie a clopotului ce suna de vecernie, își aduceau aminte de vremuri de demult…

… A doua zi era ajunul. Seara, după ce se întorcea de la vecernie, tata ne punea să aruncăm banii în fântână. Avea loc un întreg ceremonial. Bănuții strânși la colind erau aduși pe o tavă strălucitoare, stropită cu agheasmă. Lovindu-se de luciul negru al apei, micile monede de alamă răsunau ca niște clopote. Ciulindu-și urechea la fiecare plescăit, tata trăgea concluziile de rigoare. Aveau să vină ani buni. Minunați. Și au venit. Într-un an au venit „cotele”, de a trebuit să coborâm toți sacii de grâu din pod și să încărcăm știuleții de porumb din hambar, ca să-i ducem, pe cheltuiala noastră, la centrul de colectare, iar în următorul an, a venit și colectivizarea…

Dar înainte de asta au sosit ciorile. A fost o adevărată invazie de ciori în toiul iernii. Nici ninsorile, nici gerurile, nici crivățul nu le-au alungat. Stăteau aproape înghețate pe crengi și croncăneau. Doar bătaia clopotelor le speria, făcându-le să-și ia zborul. Dar nu pentru mult timp, căci după ce dădeau în vârtejuri ocol satului, reveneau la cuiburile lor. Oamenii se uitau cu îngrijorare la copacii pe care atârnau ciorchini de păsări negre, le ascultau croncănitul amenințător, și clătinau cu îngrijorare din cap. Se așteptau să se întoarcă războiul. Sau foametea. Ciuma sau holera. Sau reforma monetară. Din cauza căreia mulți își pierduseră agoniseala de o viață.

Zadarnic oamenii băteau toca. Zadarnic tămâiau copacii și se rugau fierbinte la icoane, căutând să scape satul de năpastă. Puhoiul de ciori creștea în fiecare zi. Stoluri negre soseau dincolo de graniță. Poposeau pe stâlpii de telegraf, pe vagoanele de marfă staționate în gară. Înnoptau pe acoperișul școlii, se aciuiau în clopotniță, își curățau pliscurile de crucile înghețate. Dimineața își luau zborul topindu-se la orizont și seara se întorceau la cuiburile lor ce semănau cu niște mușuroaie. Veneau tot mai multe și mai multe. Într-o zi însă au dispărut la fel de brusc cum apăruseră. O apăsare grea plutea în aer. Satul stătea în așteptare. În locul croncăniturilor de rău augur, se instalase acum o liniște amenințătoare. Oamenii se uitau la cer și așteptau să apară alte semne rele. O cometă roșie, cu coadă ca o mătură, sau fulgere și tunete în zi de Bobotează. N-au apărut nici unele, nici altele. N-au trecut însă nici bine sărbătorile că s-a auzit zvonul că la Sfatul Popular au descins tovarășii, veniți să-i lămurească pe țărani să se înscrie în CAP. Și i-au „lămurit” atât de bine, încât după o lună de zile întreg satul era colectivizat.

Ca să scape cu fața curată, bărbații s-au gândit să plece în toiul iernii din sat, lăsând toată greutatea pe umerii femeilor. „Fără semnăturile noastre actele semnate de femei nu vor avea valabilitate juridică”, și-au spus ei, urcându-se în sănii și luând drumul spre oraș. Numai că pe drum, i-a prins viscolul, un viscol atât de cumplit, încât, fără să-și dea seama, au trecut granița acoperită de nămeți și în loc să ajungă la Rădăuți, au ajuns la Cernăuți, iar de acolo, profitând de urgie, au luat cale întoarsă și după trei zile de rătăciri au revenit în sat.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video