Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

Visul american al tatei

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Aş fi vrut, dar la asta m-am gândit ceva mai târziu, ca această scenă a probării costumului să se fi petrecut nu în casă, ci în foişor. Aş fi vrut ca hainele americane ale tatei să se fi destrămat acolo, iar porumbeii să se fi aşezat pe umerii, pe mâinile mele şi pe creştetul meu, ca atunci când le dădeam boabe. Dar nu a fost să fie.

Imediat după încheierea Marelui Război, în timp ce România era bântuită de sărăcia care a urmat, tata se pregătea să emigreze în America. Era prin 1919, abia împlinise 18 ani. Umblase pe la autorităţi şi îşi făcuse toate formele. Acum avea actele în regulă ca să poată pleca. Îşi pregătise şi bagajul, înghesuindu-şi lucrurile într-un geamantan de lemn, cel pe care bunicul meu îl cărase după el în timpul războiului prin tranşele din Galiţia.

„Nu-i prea artos, dar e bun, i-a zis bunicul Ferapont. E făcut să ţină la drum greu, l-am târât după mine prin toate tranşeele, a rezistat în faţa gloanţelor, deşi câteva l-au atins, vezi zgârieturile şi găurile de aici?, le-am astupat dopuri de plută dosite în clei, o să reziste şi în America...”

Tata însă nu părea a fi prea încântat de dar, aşa că privindu-l cum se întunecă uşor la faţă, bunica mea Tatiana, mama lui, sări să-l apere:

„Dar unde îl trimiţi cu hardughia asta găurită. O să râdă lumea de el. Auzi, cică a astupat găurile cu dopuri de plută. Dar prin dopuri trece apa, ferească Dumnezeu să se răstoarne barca, o să ajungă în Americă cu lucrurile ude...”

„La ce barcă visezi, femeie? Făcu bunicul. O să treacă oceanul cu vaporul, nu cu barca. Aşa că stai fără grijă. Şi-apoi, ţi-am spus că am dres dopurile cu un clei şi smoală, ca să reziste la umezeală şi am astupat cu atenţie toate fisurile...”

„Fisurile rămân fisuri. Oricât le-ai astupa tot mai supurează una...”

„Poate la tine în cap fisurează, aici nu!”, încercă să încheie discuţia bunicul pe un ton sentenţios. Dar bunica nu se lăsă bătută.

„Te pomeneşti că la tine sunt alte găuri şi alte fisuri?!” făcu ea.

„Sunt alte”, spuse bunicul, apoi începu să laude cufărul. Cufărul era cât se poate de încăpător. Şi nu era destul de comod, căci marginile şi colţurile fuseră rotunjite. Dacă tata îl va duce în grumaz, cufărul nu-i va roade grumazul, nici umerii. O să-şi poată pune toate lucrurile în el...

„Dar cum o să-l târască prin America? Unde s-a mai văzut ca într-un oraş civilizat oamenii să-şi caţăre valizele în grumaz?” se ofuscă bunica.

„În primul rând, acesta-i un cufăr şi nu o valiză, pe care s-o uiţi pe vapoare sau prin gări. Un cufăr, făcu el, e cu totul altceva decât o valiză.”

„Nu-i mare diferenţă, spuse bunica, pentru mine ori cufăr, ori valiză tot un drac e!”

„E o diferenţă, femeie, răspunse încruntat bunicul. O diferenţă ca de la pământ la cer.”

„Te pomeneşti, că o să atingă cu el cerul acolo în America şi o să îngrămădească fulgerele şi tunetele în el”, spuse bunica mutând o oală de sarmale pe plită.

„O să atingă, răspunse cu un glas răspicat bunicul. Că de aia pleacă în America şi nu rămâne aici să se ţină de fusta ta. Acolo o să audă şi o să vadă toţi cine-i fiul meu!”

„Că-i numai al tău, se ofuscă din nou bunica. Nu-i şi al meu? Ce l-ai făcut cu o scândură?”

„Ei, nu chiar cu o scândură”, rosti aşa, ca într-o doară, bunicul, dar ceva pe aproape, trezindu-se cu o strachină în cap.

Aşa se încheie prima discuţie, apoi urmară şi altele. Unele năbădăioase, altele doar piperate şi iuţi la gust. Dar până la urmă, tot ciorovăindu-se între ei, bunicii se împăcară, iar tata îşi îngrădise lucrurile în cufăr, deşi ar fi vrut să cumpere de la Cernăuţi, unde făcuse şcoala, un geamantan ceva mai de soi, cum văzuse în vitrine. Dar tot învârtindu-se în jurul cufărului, începu să prindă drag de el, zicându-şi: „Chiar dacă o să-mi cumpăr un altul în America, ăsta o să-mi rămână ca amintire. Miroase a tei, a ierburi aromate şi a fân proaspăt îngrămădit în iesle. Oriunde mă voi aşeza, nu mă voi despărţi de el.”

Tot atunci bunicul abia venit de pe front, scoţând banii dintr-o cutie de ceai dosită în şură, îi cumpărase de la Cernăuţi, oraşul care-i era foarte drag, şi unde cunoştea mulţi croitori şi neguţători, un costum, o pălărie, o cămaşă în dunguliţe, o cravată şi o pereche de ghete noi.

Chiar şi bunica Tatiana, care era cam cârcotaşă de felul ei, privi cumpărăturile cu un ochi admirativ: „Da, făcu ea privindu-şi fiul îmbrăcat în haine noi. Zici că-i altul. Nu prea pare de pe aici...”

„Nu prea pare, dar răsare”, făcu bunicul aranjându-i mai bine cravata ce se revărsase peste guler. Arată ca un mic gangster american. Da, băiete aşa arăţi. Şi acum, drum bun, şi cale bătută. Vreau să aduci America la picioarele mele. De asta ţi-am luat ghete noi...”

Am pe undeva prin arhivă, o fotografie a tatei din acea perioadă. Acolo tata apare fără barbă. E singura fotografie de acest fel. Nu-i crescuseră la 18 ani tuleiele sau se bărbierise deja ca să arate ca un tânăr dornic să cucerească lumea. Arăta, într-adevăr, ca un american. Voia să plece, dar inima nu-i prea dădea ghes. Astfel că tata stătea în cumpănă, cântărind avantajele şi dezavantajele unei astfel de aventuri.

Atunci a intervenit şi bunica, zicându-i: „Ai să-ţi pierzi credinţa. Ai să uiţi până să-ţi faci şi cruce strămoşească. La ce ai să te închini acolo, printre străini?”, făcu ea.

„Nu la ce, ci la cine”, o corectă bunicul.

„La cine?” spuse ea cu un glas stins.

„Păi cum la cine? făcu bunicul Ferapont. La Dumnezeul Americii!”

„Ferească Dumnezeu, îşi revărsă oful bunica. Decât aşa, mai bine să rămână aici...”

Aşa că tata nu a mai plecat şi a rămas la casa părintească.

Mult timp însă a păstrat costumul, pantofii, pălăria şi cravată în cufărul urcat în pod. Acolo costumul a zăcut mai bine de treizeci de ani, cravata şi ghetele la fel. Numai pălăria a purtat-o. O pălărie de fetru, cu boruri largi, pe care o lua de sărbători.

Apoi, odată cu mutarea la Iaşi, cufărul a fost încărcat într-un vagon de marfă din gara Vicşani şi coborât în gara Iaşi, odată cu toate celelalte calabalâcuri. De la gară, a ajuns pe strada Rufeni, unde a fost urcat din nou în pod, iar de aici, peste doi ani, a fost dus la conacul nostru din Doi peri, cumpărat de la nişte greci, şi urcat în foişor. Acolo mi-am amenajat o hulubărie. Îmi plăcea să-i privesc dimineaţa cum se rotesc deasupra casei înainte de-a se aşeza pe acoperiş. Erau stoluri-stoluri. Aveam mai bine de o sută de perechi de porumbei, voijori, rotaţi, guşaţi, guleraţi, de toate naţiile. În afară de porumbeii noştri, mai veneau şi cei de pe câmp. O nebunie. Deasupra cufărului porumbeii îşi făcuseră două cuiburi. Unul de o parte, altul de cealaltă. Stând în cerdac, auzeam cum porumbeii uguiau deasupra.

Costumul l-am mai prins şi eu. Preţ de câteva clipe. Când am împlinit 18 ani, tata a vrut ca să-l probez, ca să vadă dacă statura mea de atunci se potrivea cu statura sa din tinereţe. A urcat în foişor şi mi l-a adus cu mare grijă. A adus şi cravata împachetată în hârtie, şi ghetele. Am dat să-l îmbrac, l-am îmbrăcat pe jumătate, când deodată din căptuşeala şi din mânicile hainei s-a înălţat un nor de fluturi, iar costumul ce părea bun, doar că era prăfuit pe alocuri, s-a destrămat sub ochii noştri, predându-se în pulbere şi praf.

Cu cravata s-a întâmplat la fel. La fel s-a întâmplat şi cu ghetele. Deşi ghetele s-au arătat a fi ceva mai rezistente şi le-am putu proba. Purtam acelaşi număr cu tata. M-am bucurat, dar pentru scurtă vreme, căci în timp ce mă plimbam prin cameră, ghetele s-au destrămat şi ele, iar moliile au zburat până şi din şireturi, şi din tălpi.

Aş fi vrut, dar la asta m-am gândit ceva mai târziu, ca această scenă a probării costumului să se fi petrecut nu în casă, ci în foişor. Aş fi vrut ca hainele americane ale tatei să se fi destrămat acolo, iar porumbeii să se fi aşezat pe umerii, pe mâinile mele şi pe creştetul meu, ca atunci când le dădeam boabe. Dar nu a fost să fie.

„Uite ce-i şi cu America, a zis tata. Era cât pe ce să port costumul pe acolo, dar iată că nu l-am putut purta nici aici!”

Tata însă a avut doi verişori drepţi de vârsta lui, care nu s-au lăsat îmbrobodiţi de lacrimile femeilor şi au plecat, traversând oceanul pe o corabie pe care se aflau mulţi refugiaţi şi mulţi emigranţi. S-au stabilit la Chicago. Arătau ca doi gangsteri din filmele cu Al Capone. Ambii purtau cravate şi costume aproape identice. Am pe undeva prin arhivă şi fotografia lor. Au ţinut un timp legătura cu familia, trimiţându-le rudelor din când în când veşti despre ei. Apoi li s-a pierdut urma. Unii spun că au fost împuşcaţi pe străzile din Chicago, alţii că din Chicago, verii tatei ar fi emigrat în Brazilia sau în Argentina. Oricum, de pe la mijlocul 1930 nici rudele, nici prietenii nu au mai primit nici o veste de al ei.

„Iată de ce nu am plecat în America, ne spunea tata. Dacă aş fi plecat, aş fi avut aceeaşi soartă. Şi nu aş fi cunoscut-o nici pe mama voastră. Căci pe mama am cunoscut-o mai târziu, când m-am însurat, la 28 de ani... Şi dacă n-aş fi avut-o pe ea, nu v-aţi fi născut nici voi. Simplu ca bună ziua.”

„Dar nu te puteai însura cu ea şi pe urmă plecaţi amândoi în State?” îi întrebam noi.

„Când voiam să plec, maică-ta era o mucoasă, abia împlinise 9 ani. M-am însurat cu ea când a împlinit 17.”

„Dar mai bine nu te mai însurai, erai deja flăcău bătrân. Mai bine plecai în America...”

„Şi dacă plecam, tu cu cine te mai măritai?!”

„N-aveam cu cine?! îşi arăta năduful mama. M-au cerut atâţia, dar parcă am fost oarbă şi dintre toţi, nu ştiu de ce, sorocul a căzut pe tine... ”

„Dacă plecam, mă însuram cu o americancă, şi aş fi rezolvat problema...”

„Să văd ce copii ţi-ar fi făcut americanca ta.”

„Ceva, ceva tot ar fi făcut”, replică tata aşezându-se pe scaunul de lânga maşina de cusut Singer, cumpărată din Cernăuţi.

„Şi-ar fi dat fustele peste cap şi ai fi alergat după ea prin toată America. Asta ar fi făcut... Ceva, ceva...”

În timp ce Singer-ul ţăcănea de zor cosând un crac de la un pantalon, tata adăugă:

„Da, ceva, ceva... ”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri