Un salariat la stat, cunoscut și sub denumirea de „bugetar”, este o persoană angajată în sectorul public, adică un angajat al statului sau al unei instituții finanțate din bugetul de stat. Termenul provine din faptul că salariile și alte beneficii ale acestor angajați sunt plătite din bugetul public, care se constituie prin veniturile colectate de stat din impozite, taxe și alte surse.

Sectorul bugetar reprezintă coloana vertebrală a serviciilor publice esențiale, asigurând funcționarea eficientă a statului și oferind sprijin cetățenilor în domenii precum sănătatea, educația, justiția și siguranța națională.

Citiți aici integral Ziarul de Business nr. 32

Pentru mulți români, munca la stat reprezintă o evadare din presiunile locurilor de muncă din sectorul privat, unde volumul mare de muncă și stresul constant pot afecta grav sănătatea mentală. În contrast, munca în sectorul public oferă un mediu de lucru mai stabil și mai previzibil, reducând riscul epuizării sau al altor probleme legate de sănătate.

Sectorul bugetar oferă o garanție a locului de muncă în perioadele de incertitudine economică, iar angajații din acest sector sunt printre ultimii care resimt efectele negative ale unei crize economice. În timp ce mulți se străduiesc să își găsească un loc de muncă și să supraviețuiască în momentele dificile, salariații din sectorul public au, de obicei, o sursă de venit constantă, chiar dacă aceasta poate fi uneori mai mică.

În perioada pandemiei de Covid-19, puțini dintre angajații din domeniul public au resimțit frica pierderii locului de muncă sau incertitudinea legată de amânarea reluării activității. Această stabilitate le oferă o anumită liniște sufletească, comparativ cu colegii lor din sectorul privat, care s-au confruntat cu reduceri de personal și incertitudini constante.

Angajații din sectorul public sunt, în general, tratați cu mai multă umanitate de angajator în comparație cu cei care lucrează în mediul privat. În timp ce angajatorul public se concentrează pe buna funcționare a instituției, o companie privată are ca scop principal obținerea profitului, iar acest obiectiv rareori include și preocuparea pentru bunăstarea salariaților. Referința nu este legată doar de obținerea unui venit mai mare, ci la posibilitatea unui stil de viață echilibrat.

Un alt avantaj oferit de sectorul public este gradul sporit de protecție socială. Aceasta nu se limitează doar la garanția locului de muncă, ci include și protejarea angajaților împotriva abuzurilor. În mediul corporatist, în special în multinaționale, statul nu intervine suficient pentru a proteja salariații de probleme precum hărțuirea, abuzul, suprasolicitarea sau deteriorarea sănătății mentale. Diverse practici corporatiste, precum stabilirea unor ținte nerealiste (targeturi), monitorizarea strictă a timpului de lucru și lipsa de înțelegere pentru problemele personale ale angajaților, contribuie la aceste dificultăți.

În schimb, în sectorul public, fișa postului este bine delimitată, iar salariații nu pot fi concediați cu ușurință doar pentru că au un superior capricios. În cazul unei probleme personale, angajații nu sunt presați să recupereze fiecare minut pierdut. În plus, sunt protejați de ultimele sindicate funcționale din România.

Sindicatele reprezintă organizații care protejează interesele angajaților, având ca scop îmbunătățirea condițiilor de muncă și obținerea unor salarii mai bune și beneficii. Ele sunt prezente și în mediul privat, unde aproximativ 31% dintre angajați sunt membri de sindicat. Printre cele mai mari sindicate din România ce reprezintă sectorul privat se numără cele de la Automobile Dacia și Arcelor Mittal, care au o tradiție solidă în protejarea drepturilor lucrătorilor.

Cu toate acestea, în sectorul privat, sindicatele nu au întotdeauna aceeași putere. Cel mai bun exemplu pentru a înțelege buna funcționare a grupurilor sindicale din mediul privat este cel din cadrul multinaționalelor, unde acestea sunt considerate o spaimă ascunsă pentru directorii de HR. Prin simplul fapt că acestea ar putea periclita mecanismul de om-unealtă sau salariat-biogenerator de profit, unde costurile de „întreținere” ar trebui să fie minime. În astfel de companii, sindicatele de cele mai multe ori lipsesc sau dacă există, acestea sunt doar simulări de aparență, asemenea instituțiilor democratice prezente la nivelul statelor autoritare.

Un alt avantaj al muncii în sectorul public, mai ales în cel administrației publice, este legat de faptul că dacă angajatul întâmpină un mediu ostil la locul de muncă, de obicei, doar conducerea ar putea crea dificultăți pentru un angajat, salariatul poate opta la momentul potrivit pentru un transfer către o altă instituție, fără a fi necesar să mai susțină un concurs de ocupare de post.

Deși toate aceste aspecte pot părea un vis, iar munca la stat pare în aparență un paradis transpus într-un loc de muncă stabil, realitatea nu este chiar atât de roz. Cele prezentate sunt doar avantajele existente în comparație cu sectorul privat.

Accesul într-un post din sectorul public, mai ales în administrația publică, este adesea extrem de dificil. Procesul de recrutare este complex și implică parcurgerea unor pași riguroși. Primul dintre acești pași este susținerea unui concurs, care, indiferent de simplitatea activității vizate, se desfășoară conform unei metodologii stufoase și etapizate.

La bază, concursul se inspiră din tradiția confucianistă, în care, în China antică, doar cei meritoși puteau să lucreze și să reprezinte statul, sub figura împăratului. Acest sistem a fost o sursă de inspirație pentru modelul occidental și, ulterior, și pentru România. În prezent, deși acest concurs ar trebui să evidențieze calitățile candidaților, în realitate, devine adesea doar o probă de verificare a capacității de memorare.

O altă problemă legată de procesul de recrutare, care afectează în mod special tinerii, este lipsa egalității de șanse. Chiar și candidații care se pregătesc temeinic pentru concursurile de angajare riscă să participe într-o competiție trucată, în care devin doar pioni folosiți pentru a legitima un rezultat deja stabilit. Ce se întâmplă, de fapt?

Competiția angajării este una acerbă și aducerea unei persoane deja cunoscută este metoda cea mai preferată. În general, acești „cunoscuți” nu sunt întotdeauna cei mai potriviți pentru posturile respective și, deși lipsiți de merite deosebite, obțin acces prin practici preferențiale, „fie află subiectul de examen în avans, fie sunt favorizați prin alte metode, cum ar fi depunctarea masivă a celorlalți candidați, iar persoana dorită ajunge la final să fie prezentată ca o adevărată eminență cenușie și omul succesului în cadrul instituției.

Tot în contextul limitărilor pentru tineri se poate menționa și problema vechimii. Vechimea în ocuparea unui post la stat este o sabie cu două tăișuri, fiind utilizată adesea pentru a restricționa competiția. Cei care nu au vechime suferă considerabil, deoarece se pune accent pe angajarea persoanelor cu experiență în sistemul bugetar, astfel încât să nu genereze probleme prin lipsa de cunoștințe referitoare la mecanismele din spatele acestuia. Aceasta poate fi interpretată fie ca o practică favorabilă angajatorului în a controla mai bine procesul de recrutare, fie ca o favoare pentru viitorul angajat, având în vedere că ocuparea unui grad profesional superior poate scuti candidatul de unele examene și îl încadrează pe o grilă de salarizare mai avantajoasă.

Chiar dacă cele prezentate par să surprindă un tablou trist, ce prezintă profilul unei societăți pierdute, chiar și în cele mai corupte instituții sunt angajați ce au intrat pe drept și își merită locul (inclusiv la nivel de conducere), tocmai pentru că cineva trebuie să țină „șandramaua” în picioare.

O altă problemă des întâlnită în sectorul public este reticența la reformă. Multe dintre activitățile desfășurate de salariații din administrația publică sunt dificile, repetitive și necesită mult timp de rezolvare, ceea ce îl face pe salariat să presteze și ore suplimentare voluntare la nevoie. De ce se ajunge la o asemenea criză? Ar fi oare nevoie de mai mulți angajați? Problema ține de metodologia de lucru, ce nu diferă prea mult de cea utilizată în anii 90. În loc de poștă se utilizează e-mailul și mai sunt câteva aplicații ce ar trebui să ajute, dar de cele mai multe ori softurile au fost realizate pe baza unor interese politice de a mai deconta un ban din fondurile publice, și ajung în final să încurce mai mult decât să eficientizeze procesele de lucru. Plus că uneori problema stă chiar în oameni, deseori salariații din sectorul public fac tot posibilul să blocheze aceste reforme, tocmai din frica de a nu fi schimbați de digitalizare. Ceea ce nu înțeleg acești salariați, este că digitalizare ar putea să le ofere activități noi, care să ducă la întărirea instituțiilor la nivelul României și unde ar putea să se simtă apreciați, iar termenul de funcționar să capete un alt sens.

Pe lângă limitările deja prezentate, sistemul public este foarte afectat de ingerințele politicului. Și acest lucru este la fel manifestat prin două căi.

Cel de manipulare al maselor, poate auziți de multe ori că cei din sectorul bugetar țin cu partidul de guvernământ, indiferent de culoare lui. Acest lucru este real, tocmai pentru că partidul de guvernământ aplică tactica „morcovului și a bățului”. Tactica „morcovului și a bățului” (în engleză „carrot and stick”) este o metodă de motivare care combină recompensele și pedepsele pentru a influența comportamentul unei persoane sau al unui grup.

Morcovul (recompensa) salariații din sectorul bugetar primesc tot felul de beneficii ca să se simtă apreciați și să mulțumească „cumva” binefăcătorilor. Beneficiile ce pot fi amintite sunt diversele sporuri (nu sunt acordate pentru performanță), vouchere de vacanță, zile libere și multe altele ce sunt legate de specificul instituției.

Bățul (pedeapsa pentru neascultare) Uneori când sectorul bugetar are tendința de a se îndepărta de „tăticul lor spiritul”, apar în presă tot felul de articole că ar urma o reformă a sectorului bugetar și o parte dintre salariați vor pleca sau că cei ce nu sunt eficienți la un moment dat vor trebui să părăsească sistemul. Toate aceste acțiuni sunt realizate planificat pentru ai scoate pe salariați din zona de confort și să se mobilizeze în susținerea celor ce îi pot apăra. Cine sunt acești apărători? Chiar cei ce încercau au încetat să se mai comporte amiabil cu ei.

Inclusiv recompensele prezentate ca beneficii reprezintă o altă vulnerabilitate pentru salariat. Salariul este un drept garantat și nu poate fi retras, însă recompensele se pot pierde, motiv pentru care salariatul trebuie să fie mereu precaut.

Nu prea o să întâlniți funcționari publici care să critice sistemul în mod deschis, fără a nu utiliza metafore în spațiul public, frica de opresiune este mereu alături de ei. Până la urmă aflăm că siguranța locului de muncă nu este așa garantată precum părea inițial, totul vine cu un cost. Munca la stat presupune în principal să renunți la dreptul la opinie dacă îți dorești o viață liniștită.

Așa vrea să închei această listă cu dezavantaje prin a prezenta o ultimă problemă tot mai des întâlnită în acest domeniu și are legătură tot cu ingerințele politicului. Deseori cei ce ajung să conducă o instituție publică, au nevoie de susținere politică pentru scaunul de șef. Problema este că cei ce reușesc să primească girul și în final să ocupe scaunul directorial, nu înțeleg prea multe din activitatea instituției și fac tot ceea ce știu ei să facă mai bine, fiind și motivul pentru care au ajuns acolo. Cel de a forma relații de ierarhie, fenomen cunoscut și sub denumirea de clientelism. Dacă conducătorul instituției a primit permisiunea partidului de a guverna peste o mână de salariați, acesta devine automat vasalul lor, așa că acest mic lord recent înnobilat are sarcina să își găsească proprii cavaleri care să-i slujească cu credință. Metaforele sunt frumoase, doar că într-un asemenea act de a ierarhiza lucrurile, mereu se va pune accent ca subordonatul să nu fie mai pregătit decât liderul, cu câteva situații excepționale deja prezentate la etapa de concurs.

Este corespunzător de amintit faptul că și funcțiile de conducere sunt obținute tot pe baza unui concurs și nu tot ce a fost prezentat mai sus reprezintă o normă generală de funcționare a instituțiilor statului, ci doar elemente ce perturbă normalitate și în cele din urmă ajung să definească normalul. Acesta este și motivul pentru care administrația publică nu poate fi un motor real care să contribuie la dezvoltarea României în prezent și nici în viitorul apropiat.

Sectorul bugetar din prezent se aseamănă cu Imperiul Otoman din secolul al XIX-lea, când era numit „Bolnavul Europei”, prin faptul că, în ciuda unei aparente stabilități, este confruntat cu numeroase probleme structurale care îi afectează eficiența și sustenabilitatea. Caracteristici ce includ o birocrație excesivă, o pondere crescută a cheltuielilor în raport cu veniturile și o capacitate limitată de adaptare la schimbările economice și sociale. De asemenea, resursele umane din sectorul bugetar sunt adesea subevaluate și insuficient motivate, ceea ce duce la stagnare și la o lipsă de inovație. Astfel, la fel cum Imperiul Otoman se zbătea să se modernizeze și să își mențină influența în fața provocărilor interne și externe, sectorul bugetar de astăzi se află într-o poziție similară, necesitând reforme profunde pentru a-și recâștiga relevanța și eficiența.

 

Publicitate și alte recomandări video