Cea mai importantă revoluţie din istoria omenirii nu a fost descoperirea focului, nici invenţia roţii sau trecerea la agricultură ori industrie. Nici măcar Internetul. Istoricii spun că acum aproximativ 70000 de ani homo sapiens, pe atunci o maimuţă oarecare, a căpătat brusc o capacitate nemaiîntâlnită la niciun animal, care l-a făcut să ajungă acolo unde nu a ajuns nicio altă creatură de pe Glob, posibilitatea de a-şi imagina lucruri, capacitatea de a visa cu ochii deschişi, de a trece dincolo de realitate, de a prelungi această realitate cu „lucruri”, „obiecte” construite doar cu mintea, nu cu trupul. Una dintre cele mai vechi descoperiri arheologice care demonstrează această trecere de la concret la fictiv este o figurină din fildeş găsită în peştera Stadel din Germania şi care datează de aproximativ 32000 ani. Acea figurină are cap de leu şi trupul de om. Cineva şi-a imaginat că poate exista o asemenea creatură şi a transpus-o în realitate, a sculptat-o în fildeş pentru a o arăta şi altora. Revoluţia ce avusese loc în mintea lui homo sapiens de atunci se numeşte Revoluţia Cognitivă şi nu a fost o transformare în plan fizic, ci una în plan psihic. De acolo a pornit totul. Omul a început să îşi imagineze lucruri din ce în ce mai complicate şi să le pună apoi în practică. Au apărut obiecte care nu ar fi putut niciodată să apară în mod natural pe Pământ, iar de la ele, tot cu ajutorul imaginaţiei, s-a ajuns la altele într-un lanţ logic, şi cerul a devenit o limită care nu mai era imposibil de atins.

Ceea ce este extrem de interesant la acest moment din istorie e că lucrurile imaginate de om de atunci încolo au devenit pentru acesta la fel de reale, tangibile precum cele existente în mod natural în lume. Maimuţa devenită om a început să creadă în fantome, animale mitologice, monştri, spirite, dar şi în suliţe de silex mai lungi şi mai ascuţite, topoare, cuţite, leagăne pentru copii, farfurii de mâncare, roată, construirea de case, biserici, vapoare, nave spaţiale, Internet etc. Lucrurile se legau între ele doar la nivel imaginar mai întâi şi apoi în plan fizic. Toate au intrat în viaţa de zi cu zi şi au devenit necesităţi, adevăruri evidente care nu sunt puse de nimeni la îndoială, deşi ele există doar pentru că oamenii cred în comun în ele.

Banii, de exemplu, sunt o realitate imaginată care nu există decât datorită faptului că toţi oamenii cred în ei. Bancnotele şi monedele pe hârtie sau din metal sunt doar simboluri fizice cuantificabile ale credinţei generale umane în bani. Legile sunt la fel, statul, ţările, partidele, religiile, firmele, absolut toate există pentru că noi le-am creat, pentru că suntem convinşi la unison, fără urmă de îndoială că ele sunt reale, şi nu ne gândim niciodată că ar fi doar poveşti. Dacă omenirea şi-ar pierde credinţa în bani, aceştia ar dispărea, chiar dacă bancnotele şi monedele vor fi încă depozitate în bănci. La fel, dacă nu am mai crede niciunul în legile de circulaţie, de pildă, şoferii ar conduce cum i-ar tăia capul şi pe unde ar dori. Dar aceste lucruri sunt de neconceput pentru că sunt ca nişte religii aplicate ce funcţionează de sute de ani şi nimeni nu are iniţiativa ori puterea să le pună capăt.

Majoritatea covârşitoare a vieţilor noastre actuale sunt trăite cu totul în imaginaţie, iar dacă ar veni cineva să ne explice acest lucru l-am crede nebun. „Cum pot să fie în imaginaţie, ar spune un ins oarecare, dacă eu muncesc zi de zi câte 8 ore pentru a primi salariu cu care să îmi cumpăr hrană, benzină şi îmi plătesc telefonul, televizorul, Internetul şi întreţinerea? Astea toate sunt realitate!” Ei bine, ele sunt realitate pentru că le admitem noi ca atare, altfel nu ar fi. Am putea foarte bine să nu muncim deloc, să trăim doar din cules şi vânat, să mergem doar pe jos şi să locuim în peşteri ori sub cerul liber, pe gratis. Dar acest lucru este inadmisibil pentru că toţi avem aceleaşi norme în care credem fără şovăială şi în afara cărora nu ne putem vedea trăind. Credinţa comună ne ghidează vieţile şi ne fac orbi la orice altceva.

Cel mai bun exemplu personal l-am trăit anul trecut cu prilejul Crăciunului. Constatasem că Moşul devenise deja un personaj desuet pentru că ambii copii spuneau cu mare convingere că recunoscuseră de fiecare dată pe cineva din vecini în spatele bărbii şi a costumului roşu, aşa că am hotărât să mă îmbrac eu în costum la caterincă şi să fac un joc de comedie fără să îmi ascund nici vocea, nici atitudinea, nimic. Copiii au fost încântaţi, am glumit, şi-au spus poeziile, au primit jucăriile, le-am cerut să îmi aducă o bere din frigider, am glumit ca şi cum eu eram acelaşi tată ca întotdeauna, doar că aveam un costum ridicol pe mine şi jucam un rol haios. După ce am părăsit „scena” în râsete şi glume, am plecat în dormitor şi am revenit schimbat în hainele mele obişnuite şi fără barba albă. Copiii m-au întrebat foarte serios unde am fost, că a venit între timp Moşul… Am rămas stupefiat. Dar nici nu le-am spus că eu jucasem rolul, deşi mi se păruse mai mult decât evident acest lucru. Nu le-am spus pentru că nu am vrut să încalc acea convenţie, acea barieră a imaginaţiei despre care vorbeam mai sus. Mai târziu, după zile, chiar luni, mă întrebau acelaşi lucru: nu cumva am fost eu Moş Crăciun, că purta exact papucii mei de casă în picioare…

Exemplul mi se pare perfect pentru întreaga umanitate. Credem fără urmă de îndoială în ceva, chiar dacă nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea, pentru că aşa am fost educaţi, pentru că toţi ceilalţi cred, pentru că nu există nimic care să contrazică această credinţă care ne dă confort, încredere, mulţumire, siguranţă, şi chiar dacă adevărul ni se revelează într-un mod logic sau evident, palpabil, implacabil, covârşitor de clar, noi tot nu îl recunoaştem, pentru că nu vrem. Ne este chiar imposibil să îl recunoaştem pentru că nu avem exersată structura de recunoaştere a lui. Nu poţi trece de la un adevăr la altul peste noapte, autosugestia are nevoie de timp, disponibilitate şi resurse pentru a funcţiona, iar la inversarea cu totul a polilor credinţei, aceşti factori trebuie să fie mult mai intenşi şi mai convingători.

Briscan Zara este scriitor şi publicist