„China dispune de forţa economică şi toate celelalte resurse necesare pentru a deveni primul stat totalitar high-tech din istorie, punând democraţia liberală în faţa unei provocări ideologice substanţial mai importante decât cea reprezentată de propaganda sovietică în perioada Războiului Rece”, scrie Andrew Michta, decan la College of International and Security Studies at the George C. Marshall European Center for Security Studies într-un articol cu titlul sugestiv: „China’s promise: ‚A free market for unfree people’”. Este o observaţie extrem de importantă pentru că Beijingul propune la nivel global un model de societate în care calea către prosperitate nu mai este intrinsec asociată cu libertatea individuală. Ceea ce contrazice la nivel fundamental mesajul principal pe care s-a bazat Occidentul în bătălia ideologică cu sistemul sovietic, acela că libertatea este o condiţie esenţială pentru prosperitate.

Nu este prima dată când se întâmplă asta. Miracolul economic din Singapore, din Coreea de Sud sau Taiwan a avut loc iniţial sub regimuri autoritare, chiar dacă între timp Coreea de Sud şi Taiwanul au devenit democraţii. Şi Japonia, să nu uităm, a fost condusă decenii în şir în perioada post-belică doar de un singur partid. Însă China e cu totul altceva. Prin dimensiune şi mai ales prin demersul său de obţinere a hegemoniei globale şi de promovare a modelului său de societate în afara spaţiului occidental.

De partea cealaltă, argumentele în sprijinul modelului democraţiei liberale nu mai sunt nici pe departe la fel de convingătoare ca în perioada Războiului Rece în care, în plan economic, sistemul comunist s-a dovedit complet neperformant. Este motivul pentru care varietatea produselor din magazine, prosperitatea generală din lumea occidentală, vizibilă la tot pasul, constituiau o atracţie irezistibilă pentru cetăţenii aflaţi de partea cealaltă a Cortinei de Fier. În cercurile politice şi intelectuale din Occident se obişnuieşte să se scoată în general în evidenţă dorinţa de libertate a populaţiei din fostele ţări comuniste. A existat, desigur, şi asta, dar rolul ei a fost exagerat. Regimul Ceauşescu a ajuns să fie cu adevărat urât abia în perioada severei crize economice din anii '80, când alimentele de bază şi benzina se dădeau doar pe cartelă. Nemulţumirile nu au fost nici pe departe la fel de mari după ce, în 1971, la întoarcerea din vizitele întreprinse în Coreea de Nord şi China, Ceauşescu a strâns şurubul în plan ideologic după perioada mai relaxată din acest punct de vedere de după 1965. Iată de ce atunci când regimul de la Beijing vine şi spune că modelul său de guvernare autoritar, care a făcut din China a doua economie a lumii, este superior democraţiei liberale ca soluţie de dezvoltare, pentru alte ţări impactul acestui semnal nu este deloc neglijabil. Problema este că lumea occidentală nu reuşeşte să mai formuleze, ca în trecut, un mesaj ideologic atractiv în contrapondere la cel chinezesc.

Într-adevăr, în sine democraţia nu garantează o guvernare performantă. Sub presiunea sondajelor de opinie şi a unei mediatizări cvasi-permanente, care a atins apogeul o dată cu apariţia Reţelelor Sociale, guvernările din ţările democrate nu au strălucit deloc la acest capitol. Spectrul următoarelor alegeri, aflate de regulă la cel mult patru ani distanţă, îi determină pe politicieni să facă nu ceea ce ar trebui, ca parte a unei viziuni pe termen lung, ci ceea ce îşi doreşte imediat publicul, pentru a câştiga în alegeri. Într-un acces de sinceritate Jean-Claude Junker, fostul preşedinte al Comisiei Europene, mărturisea că „toţi ştim ce trebuie să facem, ceea ce nu ştim este cum facem să mai fim aleşi după aceea”. Asta a dus la explozia nivelului de îndatorare a statelor sub presiunea cheltuielilor sociale tot mai mari datorită creşterii duratei de viaţă a oamenilor şi a unui deficit demografic cronic din multe ţări occidentale. Astăzi, primele 20 de locuri din lume în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor sociale sunt ocupate, toate, de ţări din Europa (majoritatea între 25% şi 31% din PIB). Spre comparaţie, nivelul acestor cheltuieli în Coreea de Sud este de 10%. În paralel s-a erodat masiv avantajul de know-how pe care Occidentul l-a deţinut multă vreme. State din Asia, mai ales, unde se munceşte semnificativ mai mult, au ajuns să câştige ponderi de piaţă importante pe multe segmente. Samsung, Lenovo, Toyota, LG, noii giganţi chinezeşti, Huawei, Tencent, ZTE, Alibaba (sprijiniţi masiv de regimul de la Beijing) sunt doar câteva exemple în acest sens. Occidentul mai deţine unele avantaje în domeniul serviciilor, precum cele financiare, dar nu se ştie cât va mai dura. Cripto-monedele şi noile tehnologii din acest sector, din zona FinTech, sunt ameninţări serioase.

Însă în compensaţie, se socotea totuşi că există o serie de avantaje esenţiale deţinute de Occident: schimbări de guvernare ordonate, paşnice, fără tensiuni sociale, guvernele fiind acceptate drept legitime de cea mai mare parte a populaţiei după alegeri, şi o atmosferă generală în care drepturile individuale, libertatea de expresie şi conştiinţă sunt respectate. În care mass media asigură nu doar rolul de „câine de pază a democraţiei”, de observator vigilent a derapajelor puterii, ci şi de garant al liberului schimb de idei şi opinii din societate şi de facilitator relativ neutru al dezbaterilor şi în perioada alegerilor, şi în intervalul dintre ciclurile electorale. Aceste avantaje, libertatea, piaţa liberă în plan economic, dar şi în cel al ideilor, puteau să compenseze pe termen mediu şi lung strategiile şi capacitatea superioară de urmărire a unor ţinte strategice şi disciplina în execuţie, caracteristice unui regim autocratic eficient precum cel chinez. Numai că, mai ales în ultimul deceniu, aceste avantaje asociate cu democraţia par să se fi evaporat şi ele, unul câte unul. Războaiele identitare din America au generat tensiuni enorme în societate. Sub presiunea curentelor neo-marxiste care au devenit dominante în mediul universitar, în cel intelectual, dar şi tot mai influente în politică, criteriile bazate pe competenţă au început să fie înlocuite de altele cu dominantă ideologică şi libertatea de expresie a început să fie reglementată prin constrângeri introduse de ceea ce a primit denumirea de „corectitudine politică”. În timp ce mass media a încetat să mai fie un liant social şi un actor preponderent neutru al procesului electoral, au devenit în mare măsură tribune active ale stângii liberale. Toate aceste evoluţii au creat un teren fertil de propagandă pentru puterile revizioniste, Rusia şi China.

„Dimensiunea ideologică a acestei mari competiţii geopolitice va creşte în importanţă, deoarece elitele din America au ajuns să pună sub semnul întrebării în ultimul deceniu principiile de bază ale proiectului democratic republican, cu degradarea ideii fundamentale de cetăţenie în dauna celei de apartenenţă la categorii de rasă şi de gen”, subliniază Andrew Michta. În contrast, China a cultivat la nivelul populaţiei un puternic sentiment al unui destin naţional unic, de superioritate în raport cu toate celelalte popoare, un avantaj considerabil atunci când de partea cealaltă discursul dominant este unul în care se trimit în derizoriu valori fundamentale care au marcat civilizaţia occidentală. Este una dintre explicaţiile pentru care marile corporaţii occidentale, spre deosebire de cele chinezeşti care sunt adevărate arme de luptă ale regimului de la Beijing în competiţia globală care are o importantă dimensiune geo-economică, nu se văd parte a acestei dispute existenţiale, ci se ghidează doar după interese strict de afaceri. În plus, fragmentarea, tendinţa accelerată de decuplare transatlantică slăbeşte considerabil poziţia Occidentului într-un moment geopolitic critic.

Sunt avantajele Chinei decisive? E încă greu de dat un verdict definitiv. Însă ar trebui conştientizat faptul că această dispută va avea un impact major asupra tipului de lume în care vom trăi.