Vocea României la Dubrovnik: Apărarea Identității Europene într-o Lume a Conformismului, Prof. Dr. Cristina-Emanuela Dascălu la Conferința MEGA 2025: Un discurs despre rădăcini, familie și curajul de a fi european (P)

Conferința MEGA 2025 a fost mai mult decît un simplu forum politic. A fost un act de rezistență culturală, o adunare a spiritelor libere care refuză să accepte că gândirea critică și exprimarea deschisă au devenit luxuri periculoase în democrațiile occidentale.

Cu membri ai Parlamentului României și ai Parlamentului European, cu invitați din Statele Unite, Spania, Polonia și Regatul Unit – lideri politici, profesori universitari, jurnaliști și activiști – evenimentul a fost un tribut adus lui Charlie Kirk și idealului pentru care a luptat: dreptul sacru al fiecărui om de a vorbi fără teamă.

În vremuri când conformismul devine normă și tăcerea impusă se deghizează în „sensibilitate”, MEGA 2025 a fost un strigăt de revenire la curaj intellectual.

Panelul „What Defines Europe?” – O întrebare esențială: Prof. Dt.. Cristina Dascălu a avut onoarea de a deschide unul dintre cele mai provocatoare paneluri ale conferinței: „Ce definește Europa? Moștenirea culturală, tradițiile și rolul familiei în menținerea identității”.

Alături de Paolo Inselvini (MEP din Fratelli d’Italia, Italia), Antonio Tanger Correa (MEP din CHEGA, Portugalia), Dimos Thanasoulas (purtător de cuvînt al partidului NIKI din Grecia), și moderat de Iva Kraljević (podcaster din Croația), panelul a reunit voci din patru colțuri ale continentului – toate unite de aceeași îngrijorare: Europa își pierde sufletul.

Cristina Dascălu nu a început cu statistici sau analize politice. A început cu o întrebare simplă dar devastatoare: Ce este Europa?

Nu o peninsulă geografică. Nu o monedă scumpă. Nu instituții birocratice de la Bruxelles.

Europa este o civilizație construită pe trei coline: Acropole, Capitoliu și Golgota.

Atena ne-a dat rațiunea și democrația. Roma ne-a dat legea și ordinea. Ierusalimul ne-a dat conștiința și transcendența. Și fără oricare dintre aceste piloni, întregul edificiu se prăbușește în incoerență.

Cu o elocvență rară în discursul politic contemporan, Dascălu a demonstrat că nu poți înțelege pe Dante fără credința sa creștină, pe Mozart fără tradiția liturgică pe care a moștenit-o, picturile lui Rembrandt fără Reforma care i-a modelat sufletul olandez. Și, într-o notă profund personală, a adus în discuție pe Mihai Eminescu – poetul național al României – ale cărui versuri nu pot fi cu adevărat înțelese fără a pricepe fuziunea dintre creștinismul bizantin și moștenirea latină din Carpați.

Un moment deosebit de emoționant al discursului a fost dedicat propriei țări. România, a explicat Dascălu, este o insulă latină într-o mare slavă, unde țăranii vorbesc încă o limbă moștenită de la legionarii romani, unde bisericile ortodoxe strălucesc cu aceeași artă bizantină de la Moscova la Muntele Athos, dar unde codul juridic se trage prin Napoleon până la Justinian.

Când colindele românești de Crăciun și madrigalele renascentiste italiene par diferite, ambele izvorăsc din aceeași rădăcină civilizațională – una care onorează atât misterul sacru, cât și creativitatea umană.

Și totuși, a avertizat Dascălu, această moștenire este în pericol. Satele din Maramureș și Bucovina – locuri unde bisericile de lemn sunt monumente UNESCO, unde fiecare poartă era kdyși o capodoperă de artă populară – stau acum pe jumătate goale, tineretul lor împrăștiat peste Europa Occidentală. Comunitățile care au păstrat tradițiile prin ocupația otomană și persecuția comunistă se confruntă acum cu extincția, nu prin violență, ci prin iarna demografică.

Dacă prima parte a discursului a fost despre identitate culturală, cea de-a doua a fost despre ceea ce o menține în viață: familia.

Familia, a declarat Dascălu, este instituția revoluționară uitată a Europei. În timp ce imperiile au crescut și au căzut, în timp ce ideologiile au venit și au plecat, familia a rămas. Este statul bunăstării original, prima școală, transmitatorul principal al limbii, credinței și culturii.

Fiecare bunică care învață nepoțelul său un cântec popular desfășoară un act de conservare culturală mai puternic decât orice muzeu.

Și totuși, Europa desfășoară un experiment fără precedent: prima civilizație din istoria umană care tratează familia doar ca pe o „alegere de stil de viață” printre multe altele. Rezultatul? Prăbușire demografică pe întreg continentul. Femeia europeană medie are acum 1,5 copii – mult sub rata de înlocuire.

Italia, Spania, Portugalia – țări odată celebre pentru familii mari și vibrante – se confruntă acum cu un declin demografic atât de sever încât sate întregi sunt abandonate.

Și apoi a venit poate cel mai curajos moment al discursului. Într-o eră în care orice discuție despre identitate și granițe este imediat etichetată drept „xenofobie”, Dascălu a spus-o răspicat:

Identitatea necesită granițe.

Nu ziduri. Nu excludere. Nu xenofobie. Ci simpla recunoaștere că pentru ca ceva să fie „aceasta”, nu poate fi „orice”. O limbă care acceptă toate cuvintele încetează să fie o limbă. O cultură care îmbrățișează toate practicile încetează să fie o cultură. Devine un centru comercial.

Romanii au înțeles acest lucru, a explicat ea. Au întâmpinat străinii cu bucurie, dar cu o condiție: Romanitas – trebuia să devii roman. Să adopți legea romană, să vorbești latina, să onorezi obiceiurile romane. Integrarea nu era doar tolerată; era așteptată. Și a funcționat secole de-a rândul, creând unul dintre cele mai de succes imperii multiculturale din istorie – tocmai pentru că nu era multicultural în sensul modern. Avea o identitate de bază căreia nou-veniții i se alăturau, mai degrabă decât un vid pe care îl umpleau cu orice aduceau.

În sala de conferință din Dubrovnik, cuvintele Cristinei Dascălu au rezonat cu o forță deosebită. Nu pentru că au fost radical noi, ci pentru că au avut curajul să spună adevăruri pe care mulți le gândesc dar le teamă să le rostească.

Într-o Europă obsedată de „diversitate” definită ca uniformitate de gândire, de „incluziune” care exclude orice voce divergentă, de „progres” care înseamnă ruperea de orice rădăcină, discursul ei a fost o reamintire că poți iubi viitorul fără să urăști trecutul.

Că poți fi deschis lumii fără să-ți pierzi identitatea.

Că poți primi pe străin fără să-ți transformi casa într-un hotel.

Prof. Dr. Cristina-Emanuela Dascălu a reprezentat România la Dubrovnik nu doar ca politician, ci ca moștenitoare și apărătoare a unei civilizații în pericol. Discursul ei nu a fost despre nostalgie, ci despre responsabilitate – responsabilitatea generației actuale de a transmite mai departe ceea ce a primit.

„Europa lui Dante și Copernic, a lui Bach și Marie Curie, a lui Eminescu și Brâncuși, a înțelepciunii antice și curiozității nesfârșite – acea Europă merită să luptăm pentru ea. Merită păstrată. Merită transmisă mai departe.”

Pentru că, în cele din urmă, ceea ce definește Europa nu este ceea ce am moștenit de la strămoșii noștri, ci ceea ce le datorăm descendenților noștri.

Și cu acel gând, România a vorbit la Dubrovnik. Clar. Curajos. Necesar.

Publicitate și alte recomandări video