Zece ani cu Klaus Iohannis (I)  

Astăzi, domnul Klaus Iohannis părăsește funcția supremă, lăsând în urmă o națiune divizată și un stat aflat în criză profundă. Au fost zece ani și (aproape) două luni în care domnul Iohannis a făcut prea puține încercări de a se ridica la înălțimea așteptărilor opiniei publice, rămânând mai mereu captiv unei interpretări înguste a competențelor constituționale ale președintelui. Au fost, de asemenea, zece ani și (aproape) două luni în care domnul Iohannis a evitat dialogul deschis cu societatea românească, o responsabilitate pe care un adevărat lider trebuie să și-o asume. Au fost, în fine, zece ani și (aproape) două luni în care domnul Iohannis n-a vrut să-și asume cauze și, pe cale de consecință, să lupte pentru ceva mai înalt decât simpla menținere a puterii.

Nu are rost să reluăm aici marile teme de reproș la adresa domnului Klaus Iohannis – evident că sunt foarte multe, iar pozițiile din care sunt formulate diferă, mergând până la incompatibilitate. Ce ar fi interesant, în acest moment, ar fi să identificăm câteva momente în care, dacă ar fi acționat altfel, domnul Iohannis ar fi reușit să-și îndeplinească obiectivul-cheie al oricărui șef de stat în regimuri de tip semiprezidențial/ semiparlamentar, așa cum este cel românesc: aducerea la putere a unui guvern care să-și asume obiectivele de campanie ale președintelui. Așadar, referirile critice de mai jos nu intră deloc în zone precum justețea viziunii sau adecvarea personalității domnului Iohannis la exigențele funcției. Acestea trebuie să facă obiectul unor discuții separate.

Primul moment a fost criza politică izbucnită după drama de la Colectiv, la sfârșitul lunii octombrie 2015. Aflat la sfârșitul primului an de mandat, președintele Iohannis ar fi putut cere organizarea de alegeri anticipate după demisia cabinetului Victor Ponta și, în cazul unui previzibil refuz al PSD, ar fi cerut acestui partid să-și asume în continuare răspunderea guvernării până la alegerile la termen din decembrie 2016. Rezultatele ar fi fost mult diferite decât cele înregistrate – victoria categorică a unui PSD întărit la umbra binefăcătoare a pseudo-opoziției. Domnul Iohannis ar fi avut, probabil, șansa de a patrona formarea unui guvern favorabil, sprijinit pe o majoritate PNL-USR-PMP-UDMR, și de a demonstra că este capapbil să pună în practică măcar o parte din promisiunile de campanie. Dar, așa cum știm, lucrurile au stat altfel, iar momentul favorabil nu a mai venit.

Cel de-al doilea moment a fost răsturnarea guvernului Dăncilă, în octombrie 2019, cu doar o lună înainte de primul tur al prezidențialelor pe care doamna Viorica Dăncilă, la acea vreme și lider PSD, oricum nu avea nicio șansă să le câștige. Pentru domnul Iohannis și partidul său, PNL, ar fi fost preferabil ca social-democrații să se uzeze până la sfârșit. Sau, dacă guvernul PSD s-ar fi prăbușit din alte motive (să presupunem că doamna Dăncilă, învinsă la prezidențiale, și-ar fi prezentat demisia din funcția de premier), domnul Iohannis ar fi trebuit să preseze pentru alegeri anticipate organizate imediat, în loc să creeze un guvern „propriu”, dar care nu putea avea autoritate decât pe termen scurt, de genul celui condus de Ludovic Orban. Și domnia sa, și cei care l-au consiliat ar fi trebuit să anticipeze că adversarul (de la acea vreme), PSD, are o foarte bună capacitate de refacere.

Practic, instalarea unui guvern – deci ratarea anticipatelor – reprezintă un al treilea moment. El trebuie tratat separat de cel al înlăturării cabinetului Dăncilă, deși ele sunt strâns legate. În primele zile ale noului mandat, început pe 21 decembrie 2019, domnul Iohannis putea prezenta ideea anticipatelor ca fiind o soluție la criză; mai târziu, însă, când domnia sa și o parte din liberali (nu toți) le-au dorit, anticipatele nu mai erau o soluție, ci o problemă, ceva ce împingea țara către criză. Toată această discuție face abstracție de pandemia care avea să lovească și țara noastră, la sfârșitul lui februarie 2020 – până atunci, președintele Iohannis ar fi trebuit să parcurgă etapele ce ar fi dus la alegeri și, foarte probabil, la formarea unui guvern care să-i împărtășească obiectivele.

Această scurtă introducere ne permite să abordăm, în textul de săptămâna viitoare, câteva dintre eșecurile de fond ale celor două mandate Iohannis. Cine știe, poate că președintele ales și reales ar fi avut altă energie dacă ar fi dispus și de pârghii politice în relația cu guvernul – pârghii de care s-a bucurat cu adevărat doar unul singur dintre președinți: domnul Ion Iliescu. Chiar și așa, însă, lipsit de respectivele instrumente, un președinte ales prin vot direct ar fi trebuit să acționeze pentru corectarea unor aberații în funcționarea statului – fenomene care au accentuat sentimentele de înstrăinare față de ordinea liberal-democratică și au alimentat votul pro-extremist.

Publicitate și alte recomandări video