Zece ani cu Klaus Iohannis (II)

În textul de săptămâna trecută am identificat câteva momente în care deciziile luate de președinte și apropiații săi au avut efecte negative pe termen lung, din perspectiva obiectivului specific tuturor șefilor de stat în regimurile semiprezidențiale, acela de a putea conta pe un guvern favorabil. Totuși, chiar și în aceste condiții, domnul Iohannis ar fi trebuit să încerce mai mult. Sunt multe motivele pentru care nu a făcut-o, iar unele se regăsesc printre criticile justificate ale comentatorilor. În cele ce urmează, voi încerca să sugerez că pasivitatea, inactivitatea (lista de substantive este lungă și deloc măgulitoare) pot fi explicate și prin lipsa unor convingeri politice, în adevăratul sens al cuvântului.

Desigur, domnul Klaus Iohannis a venit la putere în anul 2014 pentru că a fost considerat varianta preferabilă în raport cu un contracandidat enervant. Dincolo de tema luptei anticorupție – pe care domnul Iohannis oricum nu și-o însușise în prea mare măsură – și de stereotipurile etnice avantajoase care au precumpănit în fața celor xenofobe. Dar primarul sibian devenit candidat național nu prea mai avea altceva de spus. Sigur că practica administrării unui oraș important te duce indirect și către politică, iar domnul Iohannis a acționat într-un stil pe care un conservator german din CDU, spre exemplu, poate că l-ar recunoaște și l-ar aprecia. Dar primarul-vedetă al burgului de pe Cibin nu vorbea despre valori și principii, nu simțea nevoia să-și dezvăluie convingerile.

Această atitudine rezervată poate că i-a fost de ajutor în mandatele de la Sibiu, dar odată ajuns în funcția supremă trebuie să le arăți cetățenilor că tu însuți crezi în direcția pe care o afirmi. Problema domnului Iohannis este că, după toate probabilitățile, n-a crezut suficient de mult în ceea ce a predicat. În orice caz, n-a crezut suficient de mult pentru a privi spre viitor – în aceste condiții, nu ai nicio șansă de a-i convinge pe cetățeni să o facă. Deceniul Iohannis va rămâne pentru totdeauna unul în care partizanii combinației de valori civice-liberale-conservatoare în care, cel puțin în aparență, crede și fostul președinte s-au văzut lipsiți de un sprijin pe care contau.

Marea problemă a mandatelor Iohannis, din perspectiva societății civile favorabile integrării adevărate, aprofundate în ordinea occidentală (europeană, euroatlantică etc.), nu ar trebui să fie aceea că președintele a vorbit prea puțin. Această observație, altfel corectă, derivă din faptul că Președintele României nu a crezut cu tărie în ceea ce proclamase acum cinci sau zece ani. Și este evident că se expune acuzațiilor de ipocrizie, chiar dacă în cazul domniei sale s-ar putea să fi fost în primul rând o lipsă de sensibilitate.

Dar mai există un aspect care, tot așa, se situează într-un plan mai adânc și contribuie la explicarea lipsei de rezonanță între fostul președinte și societatea civilă românească. Zece ani înseamnă mult, în vremuri în care totul se schimbă cu viteză. Domnul Klaus Iohannis ar fi trebuit să ne semnaleze, din când în când, că se preocupă de viitorul acestei comunități (dincolo de orizontul mandatului sau mandatelor). Fără exagerări – puțini sunt cei care s-ar fi bucurat să-l vadă la televizor săptămânal sau bilunar, meditând asupra destinului patriei și al planetei. Dar leadershipul într-o comunitate umană înseamnă tocmai să faci viitorul inteligibil și, pe cât posibil, sigur pentru membrii ei. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit ca președintele Iohannis să-și expună sobru și economicos astfel de gânduri, indiferent dacă primii-miniștri ar fi fost sau nu de acord cu ele. Iar dacă nu le-a avut, ar fi trebuit să le aibă. Acest reproș este mult mai serios decât cel referitor la aroganța comunicațională.

Cei zece ani în care domnul Klaus Iohannis a fost președintele României au fost marcați, desigur, și de multe evoluții pozitive în societatea noastră. Pentru unele (nu prea multe) pot revendica un oarecare credit și guvernanții. Dar, în ansamblu, ceea ce s-a întâmplat bun a fost în primul rând rezultatul muncii și creativității oamenilor obișnuiți, în circumstanțe locale și globale variabile. Despre ceea ce a fost rău nu putem discuta acum, este subiectul a nouăzeci și nouă la sută din conținutul presei românești. Președintele Klaus Iohannis a urmărit probabil toate aceste procese, dar arareori a părut pregătit și dornic să se implice emoțional. Nu putem ști în ce a crezut și crede domnul Iohannis, cu ce model de leadership se identifică și așa mai departe – dar toate acestea l-au făcut să rateze politic întâlnirea cu marea responsabilitate a funcției de președinte.

Publicitate și alte recomandări video