Zile speciale

A fost una din zilele alea. In care te scoli mai tirziu ca de obicei pentru ca te-ai uitat in seara precedenta la vreo timpenie de film pina dupa miezul noptii. (Chiar asa, la ce dracu’ m-am uitat eu aseara de-am stins televizorul abia dupa ora unu? Iaca, nu mai stiu.) O zi, deci, in care tot programul ti-e cumva din start dat peste cap. Si daca te mai si suna cineva rugindu-te sa treci, daca poti, pina-n prinz ca sa semnezi niste contracte pentru niste prestatii ai caror banuti i-ai papat de mult si esti nevoit sa-ti lasi cafeaua, cartea in care tocmai citeai, sa maninci repede ceva ca sa ajungi pina-n prinz, asa cum ai promis, ziua-si capata alta directie, nebanuita.

Mi-am prajit rapid doua felii de piine neagra Compan, veche de aproape o saptamina, le-am uns cu gemul creatie proprie (mere de Amnas cu zmeura pasata), mi-am turnat un pahar de lapte batut Vio, am mincat in picioare, apoi am bagat stampila si romanul (Nevoi speciale de Dan Sociu) in geanta si-am iesit din casa. Inainte sa ies din bloc, am aruncat o privire pe lista cu intretinerea pe decembrie: 340 de lei! Ceea ce mi-a amintit ce-mi notasem cu o seara inainte, dupa ce ma sprijinisem la un moment dat cu mina de caloriferul fierbinte: „Nu-nteleg. E criza. Okay, e si iarna. Ianuarie, 21 ianuarie, dar afara sint cel putin 5 grade Celsius. Si caloriferele din apartament frig. Ceva nu se leaga." Pai, nu prea se leaga, pentru ca si-n noiembrie (cind iarasi n-a fost cine stie cit de frig), CET-ul a dat caldura din greu (de, era si campanie electorala…), dar pe noiembrie n-am platit decit 200 de lei! In fine.

Am iesit din bloc si in drum spre statia de autobuz am trecut pe linga „Centrul de colectare selectiva" din cadrul „Managementului Integrat al Deseurilor in Municipiul Iasi" instituit de SalubrIS. Privelistea containerului special pentru peturi, umplut si cu tot felul de alte gunoaie (pungi cu resturi menajere, cartoane etc.). Cind dusesem intr-una din zilele trecute gunoiul, a trebuit se renunt repejor la depunerea „selectiva": in containerul pentru sticle, gunoi de gunoi. In cel pentru hirtie, la fel. Da, cind au aparut mai intii containerele mari pentru peturi, parca fix odata cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, am avut asa un oaresce mic sentiment de satisfactie: iata, se poate! Ei bine, „minunea" n-a tinut decit cel mult un an. Nu stiu daca nu cumva are si SalubrIS ceva vina in dezintegrarea managementului integrat al deseurilor, dar in mod cert vina cea mare si deci principala o au oamenii. Populatia asta urbana neurbanizata, din care prea multi inca n-au ajuns sa fie si cetateni, adica oameni ai „cetatii", ai urbei in sensul civilizatiei moderne. Oameni care, la o adica, transforma orice groapa iscata in peisaj intr-una de gunoi. Poti formula linistit o lege tip Murphy: in Romania, orice groapa neastupata la timp devine mai devreme sau mai tirziu o groapa de gunoi. De regula, mai devreme! In fine.

Am luat apoi 28-ul, am ajuns la timp, am semnat contractele de traducere, am schimbat doua vorbe cu Marcel. Mi-a atras privirea o masinuta, un trabantel. „L-am primit cadou, de la – uite ca-mi scapa numele, l-ai cunoscut si tu, i-ai fost translator." Am luat in mina jucaria. „Pai, trabantelul asta-i din tabla adevarata!" Ce ironie, zau, ca trabanturile-jucarie sa se faca din tabla serioasa, pe cind cele adevarate erau (si mai sint, cite mai sint) dintr-un fel de carton…

Am iesit. Am sunat un prieten. As fi vrut sa am cu cine bea o cafea, ceva. Sa stau de vorba. N-avea timp. Iar eu n-aveam nici un chef sa ma duc acasa. Am ajuns pe Independentei, am traversat si indreptindu-ma spre Lapusneanu am surprins din coada ochiului o inscriptie mare pe zidul primului bloc: „VREM CASA. COPIII STRAZII". Ca sa vezi. Am scos digitalul, am facut o poza. Si iar privirile ciudate ale trecatorilor care se-ntreaba oarecum contrariati ce dracu’ fotografiaza asta asa ceva…

Ajuns pe Lapusneanu, m-am oprit. Unde naiba sa beau o cafea, sa scot cartea lui Sociu si sa-mi continui lectura? A, da, la Corso. Am intrat, am scos romanul, am comandat un espresso lung (si, off the record, un whiskey mic), m-am apucat de citit. Nu i-am citit prima carte, Urbancolia. Am rasfoit-o cindva, am citit citeva fragmente aparute la un moment dat in foileton in Evenimentul zilei de duminica. N-am simtit nevoia s-o citesc. Nevoi speciale insa e altceva. Dan Sociu pare sa-si fi gasit vocea proprie de prozator. Nu stiu daca si stilul. Care pare mai degraba „american", daca pot sa zic asa. N-as putea spune de ce nu vad „stilul" suprapunindu-se cu „vocea". Sau poate ca da: „vocea" tine de limba in care scrii, de spatiul lingvistic din care provii, „stilul" nu. Oricum, cartea – iluminata din cind in cind de fraze precum aceasta: „Vorbeau toti in acelasi timp si maxilarele lor pareau ca mesteca lumina de sub tei." – e convingatoare, „curge" bine. Asta pina la pagina 127, la care am ajuns. Dar parca n-are cum sa se-ntimple ceva rau cu cartea pina la final. Asta mi-e impresia. In fine.

Am iesit, mi-am platit factura de telefon si-am coborit pe la Ripa Galbena cu gindul de-a face o poza pe care n-am putut-o face cu doua-trei zile in urma pentru ca ma tradasera bateriile. Se rezolvase. Nu se mai putea, pentru ca geamul orb, inchis cu tabla veche de doua feluri, un amestec de cenusiu si ruginiu, fusese „termopanizat"…

Nu stiu de unde mi-au reaparut apoi in minte citeva vorbe schimbate deunazi cu mama. N-o sunasem duminica (ziua obisnuita), i-am explicat si de ce. „Eu credeam ca esti suparat pe mine…" „De ce sa fi fost suparat, de unde-ti veni ideea asta? N-am putut, asta-i tot." Oamenii batrini si singuri (mai ales ei, dar si oamenii singuri in general) rostogolesc cu usurinta ginduri negre, fantezii negative…. in fine. „Ce faceai? Te uitai la televizor?" „Nu…" „A, citeai." (in ultima vreme, mama infuleca romane de duzina, asa-numitele Heftromane sub forma de carte caiet, pe doua coloane.) „Nu, cautam ceva, o reteta pentru ziua mea." Mama are 85, acusi face 86. Si de ani de zile spune ca n-o sa mai faca nici o prajitura, ca nu mai poate sa stea in picioare (umbla si prin casa cu un carucior de sprijin), dar nu se lasa si tot recidiveaza. Mda, alta generatie, alta mentalitate. In fine.

Ajuns sub podul din Alexandru, vad o poza splendida si cutremuratoare in acelasi timp – o pereche de „boschetari". Un cadru pe care efectiv n-am avut tupeul sa-l surprind, de jena: ea sede pe o teava groasa de apa calda; el, infofolit in niscaiva toale, bagat pe de-antregul in putul in care intra tevile pentru a trece strada pe sub asfalt, de i se vedea sarmanului doar capul. Pe linga o asa imagine, restul e sclipici.

Publicitate și alte recomandări video