Zilele mândriei de a fi… normal. Sau invers?

Nu știu cum a fost vremea în București pe 7 iunie, dar sunt sigur că pentru unii a fost senin – nu de la soare, ci de la ghirlandele de curcubeie care au fluturat maiestuos peste Calea Victoriei. A fost Bucharest PRIDE, doamnelor și domnilor (sexul nu contează), iar capitala a pulsat de muzică, pene colorate și glitter. A fost un fel de Carnaval de la Rio, dar cu discursuri despre identitate de gen, corectitudine politică și toate astea pe care acum Trump le dă afară din țară ori le interzice. Și, pe alocuri, niște politicieni care nu ratează niciodată ocazia să-și marcheze prezența cu un selfie la marginea plutonului, ca să fie „în trend”.

În aceeași zi, undeva într-un alt colț al orașului, unul mai sobru, niște oameni îmbrăcați în haine fade, încruntați și cu icoane și cruci în mâini, s-au rugat în rând și au scandat lozinci precum „Dumnezeu a dat femeie şi bărbat”, „Afară cu gay-i din ţară” sau „Bucureştiul nu-i Sodoma” cu aceeași determinare cu care ar putea cere desființarea semafoarelor pe motiv că sunt ambiguu colorate. E vorba despre așa-numitul „Marș al Normalității”, o manifestare care poartă numele unei categorii banale de detergent – e curat, dar nu lasă nimic memorabil în urmă.

Așadar, cine sunt eroii zilei? Cei de la Pride, evident. Nu pentru că sunt gay, bi, trans, non-binari sau indeciși, cu gen fluid, ci pentru că știu să transforme un protest într-un spectacol. Oricine a trecut pe acolo, măcar o dată, a plecat cu un zâmbet larg și poate chiar cu o întrebare serioasă în cap: Ce naiba înseamnă, de fapt, să fii „normal”? Și cine decide asta? Nu mai bine invers?

Bucharest PRIDE (fost Marșul Diversității, fost GayFest, rebotezat PRIDE, că dă mai bine la branding) are ceva ce ceilalți nu au: energie, autoironie, coerență estetică și un PR pe steroizi. Nu e doar despre drepturi, e despre vizibilitate, despre curaj și spectacol. Totul pare o glumă, doar că nu e. Toți participanții par actori de comedie care așteaptă aplauze, doar că nu sunt – ăsta e marele paradox al mișcării LGBTQIA+: chiar și denumirea lor pare prenumele unuia dintre copiii lui Elon Musk!… Și totuși, oamenii sunt cât se poate de serioși în acțiunile și atitudinea lor și nu acceptă să fie luați în râs ori peste picior, arătați cu degetul sau marginalizați. Și într-adevăr, sunt luați în serios. În ultimii ani, nimeni nu mai râde de ei… decât pe la colțuri, în familie sau între prieteni de care ești sigur că nu te trădează. Am minți cu toții dacă nu am recunoaște acest lucru.

Ceea ce e interesant e că însăși denumirea de „gay” a însemnat și mai înseamnă încă „vesel”, „jovial”. Până acum câțiva ani, termenul era des folosit cu acest sens, în niciun caz cu sensul de „homosexual”. În ultima vreme, însă, s-a specializat și nu mai e folosit aproape deloc cu sensul de la început.

Și cealaltă tabără? O procesiune pe cât de solemnă, pe atât de lipsită de viziune. Nimeni nu a interzis vreodată heterosexualitatea în România, nu e nevoie de marșuri pentru un lucru care vine din fabrică. Dar, în lipsă de altceva, se protestează pentru… ce? Pentru că „În Grădina Raiului, doar Adam şi Eva lui”? Și asta e comedie, un alt fel de comedie. Am avut două spectacole de comedie pe străzile Bucureștiului, unul reușit, altul mai puțin. Ca să nu mai vorbim de oferta de „servicii” a fiecăruia: în Grădina Raiului nu erau rețele de streaming cu desene animate incluzive, nici platforme de social media unde o adolescentă din Focșani își poate pune în bio „she/they”.

Apropo de asta și cât de mult putem lungi „spectacolul” până devine unul deocheat, chiar penibil: pe Netflix există un serial de desene animate pentru copii, „Puterea Prințeselor”, cu personaje și relații care reflectă diversitatea familială și orientarea sexuală. Acolo, una dintre prințese are doi tați, iar alte două prințese se căsătoresc și se sărută. Așa ceva, până de curând, era undeva la secția comedie pentru adulți, acum apare la categoria 7+, ceea ce nu mai e de râs. Chiar deloc.

Unde tragem linia între burlesc și umor decent? Cât putem lungi pelteaua? Când se îngroașă gluma? Păi, până începe să aibă miros de stricat. Ungaria e un bun exemplu de țară unde lucrurile s-au cam dus la vale și unde a început să se taie deja cu cuțitul: de curând, orice simbol legat de diversitatea de orientare sexuală a fost interzis în spațiile publice oficiale. Asta pe lângă adoptarea cu o largă majoritate a unui amendament constituțional care consolidează interzicerea marșurilor LGBTQ+, stabilește că protejarea copiilor prevalează în fața altor drepturi și înscrie în legea fundamentală existența numai a două genuri: masculin și feminin. Pe orice reacție venită de la Bruxelles, Viktor Orban pune ștampila „nebunie”. La noi, încă e ambiguitate legislativă, iar politicienii, care cel puțin mimează proeuropenismul, ridică din umeri și se lasă duși de val. Deocamdată.

În această polarizare absurdă – Pride vs. Normalitate – uităm esențialul: normalitatea înseamnă, de fapt, acceptarea diferenței și menținerea unui echilibru. Echilibrul presupune evitarea extremelor, fie că vorbim despre excluderea unor grupuri, fie despre impunerea lor în prim-plan. Deci nu e vorba să plasăm minoritățile deasupra celorlalți, ci doar să le acceptăm ca parte a unui întreg. Când o minoritate ajunge să influențeze decisiv politica națională, problema nu este puterea ei, ci dezechilibrul creat de tăcerea, slăbiciunea sau incoerența majorității.

Nu de alta, dar în joc sunt generațiile tinere care se uită doar la TikTok și care cred că identitatea se schimbă odată cu algoritmul. Iar în acest caz, da, avem o criză metafizică, o problemă națională, existențială. Dar nu din cauza celor de la Pride, ci din cauza unei lipse uriașe de repere reale a liderilor, de modele consistente, de dialog și… de marketing.

Terminați-o, așadar, cu așa-zisele „marșuri ale normalității”. Faceți ceva mai consistent, care să fie o concurență reală pentru partea „adversă”, nu o glumă de prost gust. Alegeți niște denumiri mai percutante, faceți activități mai interesante care să atingă măcar pe jumătate spectacolul și manifestarea Pride, altfel e ridicol. Cu cruci, icoane, rugăciuni și Adam și Eva n-o să captați nimănui atenția, într-o lume a culorii, mișcării, muzicii. Nu avem nevoie de mai mulți oameni care țipă în stradă că Dumnezeu a dat bărbat și femeie, ci de profesori, părinți și scriitori care pot vorbi cu adolescenții despre identitate fără să scoată spray-ul cu apă sfințită.

Așadar… Dacă ai fost în București pe 7 iunie și ai fost la Pride, înseamnă că te-ai simțit ca într-o capitală europeană. Dacă te-ai simțit ca într-un sat de munte unde s-a stricat antena de satelit, înseamnă că ai fost la Marșul Normalității. Data viitoare vei ști să alegi…

 

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video