Caută 
1 MIN
Când, la Muşeniţa suceveană, într-o (bună) zi de 7 aprilie, un prunc numit Nichita împlinea exact un an şi deja striga „mamă” în limba română şi „tată” în slava veche, la Vânătorii Neamţului crengist şi sadovenian un alt prunc, Daniel numit, lansa primele vocale, venite de la stră/bunii lui, şi prelungite într-un oaaaa! care făcu să intre-n rezonanţă lirică aerul transparent al unei primăveri ce sta a-nmuguri…
Ce s-a întâmplat după aceea se cam ştie, iar unde nu se ştie, se documentează. Cert este că cei doi – dar fiecare în copaia, în satul şi în anul lui –, la botez, când li s-au pus la îndemână, conform obiceiului, diverse unelte şi ustensile, spre a vedea pe care le apucă, s-au repezit la călimara cu cerneală albastră şi la tocul cu peniţă klaps, încât taţii, bucuroşi că progeniturile lor conţopişti s-or face, imediat au mai dat pe gât un şnaps… Mai apoi, la şcoală (evident, fiecare la şcoala lui), viitorii poeţi jucau până ameţeau, dimpreună cu fetele, jocul acela în care se cânta şi se aplauda ritmic şi parcă la nesfârşit: „Într-o-că-li-ma-ră-/este-o-cer-nea-lă.-/Ce-fel-de-cer-nea-lă-am-eu-la-mine?!?” Băieţii îşi făceau provizii, pentru temele şi pentru poemele ce nu vor întârzia să vină. Până când, la un colocviu pe malurile Ozanei („cea frumos curgătoare”) cei doi şi-au strâns, afectuoaşi, mâinile: „Nichita Danilov”, s-a recomandat înainte-născutul. „Daniel Corbu”, a zis şi urmăritorul. Şi-au recitat, la unison, dintr-un clasic în viaţă, Gheorghe Lupu numit: „Noroc, şi să ne revedem în poezie!” Ciudat este că, prin ani, distanţa între cei doi s-a păstrat, astfel încât, dacă în 2012 Nichita Danilov a sărbătorit cea de-a 60-a primăvară, era normal ca anul acesta să treacă şi Daniel Corbu pragul şaizecismului. Se-ntâmplă de câţiva ani – cum remarcam şi-n vorbirea despre Nichita – un fenomen paranormal: optzeciştii au devenit, cam cu toţii, şaizecişti; şaizeciştii de-altădată – de-ar fi să-i amintesc doar pe Ion al Hurjuiului, Dumitru a lui Vacariu şi pe Horia Zilierului – fac şi ei pe-a optzeciştii; şaptezeciştii – câţi au mai rămas! – au tendinţa de-a evada din grila-n care au fost fixaţi de un Laurenţiu Ulici, de-un exemplu, şi a se-ndrepta, plini de speranţe, spre optzecism; ce să mai spui de-un Mircea Popovici sau de-un George Popa, care-s gata intraţi în generaţia ’90, ceea ce nu-nseamnă c-au dat în mintea copiilor?… Este evident că nouăzeciştii autentici, douămiiştii cu patalama abia dacă-şi află locul între aceste aberaţii ale naturii literare. Totul ar fi efectul nemijlocit – spun savanţii americani, contrazicându-i pe cei niponi, care studiază fenomenul – al devastatoarelor cutremure (cu tsunami aferente) din Indonezia şi Japonia, care au strâmbat axa pământului, nu mult, dar suficient cât să facă mall din generaţiile şi promoţiile literare ale spaţiului mioriţic.
Cât despre Nichita şi Daniel, i-am pus în tandem şi-i urmăresc în oglinda retrovizoare doar din necesităţi, aşa-zicând, de rimă, amândoi ilustrând falanga moldavă a optzecismului şi intrând ambii, cam de mână, în literatură. Dar, cu tot regretul, pe Nichita îl voi abandona pe parcurs, întrucât i-am dat ceea ce i se cuvine (din punctul meu de vedere) anul trecut, acum fiind rândul Corbului care, aterizat pe-un soclu fără bust, „din parcul ce-i zice Copou”, deja îmi strigă: thakatimunu sipedi! Nu ştiu ce-nseamnă, nici el nu ştie exact, oricum, e ceva de rău, dacă nu scriu… de bine. Dar nici n-aş putea scrie altfel despre Daniel Corbu, poetul care practică duhul blândeţii şi are, în cel mai înalt grad, cultul prieteniei. Plus obiceiul de a scrie Scrisori către cei singuri, cum îşi intitulează cel mai recent volum. Acolo, dar şi în alte cărţi, aproape toate poeziile sunt dedicate. Şi mai au clenci aceste Scrisori…: sunt ca nişte eseuri, ca nişte evocări, mai întâi ale unui Iaşi mitologic, apoi ale unor figuri care l-au ridicat şi-l menţin, oraşul, la altitudinea legendei. În acest burg aproape ideal, oricum ireal, poetul, „mohorât şi stingher / abătut şi premonitoriu”, îşi asumă condiţia de „paznic nostalgic al sfintelor urme”, ceea ce şi e, de vreo 15 ani, ca muzeograf. El reanimă umbra acelor „hirsuţi filosofi văscuitori de vorbe”, străbate Iaşul cu şi fără Ioanid Romanescu, este văzut Cu Mihai Ursachi peripatetizând prin mahalaua celestă Ţicău, dedică o Elegie neasemuitului poet Cezar Ivănescu, are un Dialog în Sala Paşilor Pierduţi Câştigaţi Adunaţi cu pictorul Sabin Bălaşa, scrie – o citez, chiar dacă voi epuiza spaţiul acestui comentariu – o Scrisoare de prietenie şi bună vecinătate spirituală expediată poetului filosof Liviu Antonesei de către anahoretul Daniel Corbu în seara de după Sfânta Marie Mică, pe când se-aliniau planeţii iar pământenii aşteptau o nouă cometă. Alte epistole şi mesagii străbat timpuri şi spaţii, convocând la „colocviale” confraţi şi chiar fraţi care i-au marcat, cultural şi existenţial, devenirea întru fiinţă lirică. Textele sunt, de obicei, ample, într-o curgere, cândva, whitmaniană, cu trimiteri la Eminescu şi Trakl, la Rilke şi Elytis, la Poe şi Pound, la Nichita Stănescu ori la Virgil Mazilescu, într-un mixtum compozitum ce poartă, peste toate, dicţiunea Corbului Daniel.
Emanaţie a Şcolii de Poezie de la Târgu Neamţ, edificată, în anii ’80, dimpreună cu etern îndureratul Aurel Dumitraşcu, cu Adrian Alui Gheorghe şi Nicolae Sava, cu George Calcan şi Radu Florescu, Daniel Corbu a venit în zbor planat spre Iaşi şi spre Bojdeuca ţicăuană, refăcând un itinerar ilustru. Până atunci, ar fi practicat tot felul de munci (şi zile) care „dau bine” în cv-ul unui scriitor american, fiind operator chimist, ajutor de ospătar, maşinist, maseur, laborant, profesor suplinitor, vânzător ambulant, corector, jurnalist, inspector cultural, editor… Precum se vede, a mers crescendo, până la a-şi forja propria editură (şi revistă), a organiza festivaluri lirice de semn contrar (unul, de Neoavangardă, altul – consacrat lui Grigore Vieru) şi a ajunge director adjunct al MLR „Casa Pogor”. Ca orice poet autentic, cel ce a scris Documentele haosului este un ghem de contradicţii, punându-şi, provocându-şi – cum şi recunoaşte – mai multe întrebări decât răspunsuri. Uneori intră în conflict cu sine însuşi şi chiar cu noi, căci nu poţi, după ce, în 2004, ai scris Postmodernismul pe înţelesul tuturor, să vii, în 2013, cu Postmodernism şi postmodernitate în România de azi şi să combaţi ceea ce ai susţinut cu 9 ani mai devreme. Sau poţi – şi tocmai aici e farmecul desuet şi un pic nonconformist al poetului: în discontinuitatea şi, uneori, enormitatea demersului său.
Cu, în zilele sale bune, un delectabil apetit al povestirii scrise sau orale, plină de ornamente care fac / faceau deliciul galeriei, drapat în hainele de gală ale poeziei, dar şi-n salopeta salahoriei la cartea urmelor, Daniel Corbu etalează, pe unde trece, un zâmbet sceptic şi-un cuvânt care reconfortează. Chiar dacă-l auzi recitând: „Flirtez cu Moartea, ziua-i la răscruce / iar tinereţea e la asfinţit / rătăcitor pe drumul care duce / cu aşteptări de unde am venit.”
Sau tocmai de-aceea.
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
