„Ne-a părăsit zilele trecute Luca Piţu, singurul profesor universitar doctor al universităţii ieşene care a practicat, în timpul dictaturii ceauşiste, libertatea de gândire complet dezinhibată. «Anarho-eseist», cum cu umor se definea el însuşi, Magistrul din Cajvana a fost un gânditor inclasabil, un personaj atipic care a sfidat colaboraţionismul generalizat şi uniformizarea ceauşistă, fiind, în egală măsură, un mentor inspirat şi exigent al câtorva dintre prietenii săi mai tineri care au primit astăzi eticheta de «grupul de la Iaşi», după denumirea aplicată lor, în anii '80, de Ion Bogdan Lefter: Dan Petrescu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei, Dan Alexe şi, într-o anumită măsură, George Pruteanu.

Cum îi displăceau profund linguşirea şi minciuna, nu ar fi nimic mai nepotrivit într-un astfel de moment melancolic decât encomionul, specie care, prin natura ei, aglutinează inevitabil rememorarea selectivă cu excesul de admiraţie aşa încât îl voi evoca, în spirit, mai degrabă, cu notele explicative de rigoare, prin intermediul unei scrisori inedite, pe care am identificat-o în secţiunea de «Corespondenţi ocazionali» din cadrul fondului Mircea Eliade, aflat la Biblioteca Regenstein a Universităţii din Chicago. Iat-o:

Iaşi, 28 iulie 1977

Domnule Profesor Eliade,

Vă scriu numai cîteva rînduri.

Predau literatura franceză în Iaşi, venit fiind în acest tîrg de undeva din fundul Bucovinei. Mă cunoaşte foarte bine unul din discipolii d-voastră, Robert Scagno. Ca orice june cu acces la limbile Occidentului, am citit şi tot recitesc Le Mythe de l’Eternel Retour şi consider Fragments d’un journal a fi şi a rămîne cel mai bun jurnal din a doua jumătate a acestui veac. Personal, însă, vă pot mărturisi că-l practic pe Cioran, de la care am învăţat să ucid în mine elevul, studentul, discipolul. (Deşi îmi vine foarte greu să reprim în mine acest gînd obsedant, demonic: Dacă mi-aş fi ales naşterea aş fi vrut să fiu Cioran.)

DAR NU DESPRE ASTA ESTE VORBA.

Altceva îmi stă pe limbă.

NAE IONESCU

Sînteţi poate la curent că la Bucureşti infami literaţi de serviciu fac băşcălie de acest tip extraordinar fără de care perioada interbelică ar fi semănat cu o lecţie de pedagogie à la Makarenko. Unii dintre aceşti «literaţi» vă frecventează cînd ies în străinătate. Vi s-a vorbit poate de un film «Actorul şi sălbaticii» şi de personajul Guţă Popescu. Etc., etc., etc. Faptul nu ne disperă: profesorul Nae Ionescu, ridiculizat, e readus cît de cît la suprafaţă.

Păcat că nu se face nimic, scriptic, pentru acel tip ale cărui puţine texte, editate odinioară de elevii săi, zac în fondurile secrete ale cîtorva biblioteci valahe.

Atît am avut de scris.

Sperînd că epistola mea va ajunge, printr-un miracol, să fie citită de Dumneavoastră, vă urez, Domnule Profesor, multă sănătate şi luciditate în această ameţitoare fin de siècle.

LUCA PIŢU

Republicii 32B, G-4, scara A, apt. 24, 6600 - IAŞI

Iată şi câteva comentarii lămuritoare: deşi Ceauşescu folosise din plin elementele ideologice ale Mişcării Legionare în construcţia naţional-comunismului său (tema omului nou, structuri organizatorice adaptate după Cărticica Şefului de Cuib, muzică motivaţional-revoluţionară, teme antisemite precum şi o deschidere, după 1968, faţă de emigraţia intelectuală care simpatizase cu Corneliu Zelea Codreanu, inclusiv faţă de Eliade) delirul puterii l-a făcut să gliseze, încet-încet, către reabilitarea figurii cazon-autoritariste a Mareşalului Antonescu, mai aproape de stilul Conducătorului Unic, pe care Ceauşescu însuşi îl promova. În acest context, legionarii au fost rediabolizaţi şi a fost stipendiat Marin Preda să scrie «Delirul», iar în plan cinematografic a fost creată, în 1976, pelicula «Actorul şi sălbaticii», o odioasă manipulare propagandistică ce beneficia de rolul genial jucat de Toma Caragiu şi care a făcut ca generaţii întregi să revadă filmul de vreo câteva ori graţie unui scenariu abil şi a unor interpretări actoriceşti de excepţie. Luca i-a scris lui Eliade, la fel ca o mare parte a tinerilor şi intelectualilor români de atunci, pe adresa de la facultate şi a fost extrem de surprins şi emoţionat, în 2007 când i-am comunicat această copie, că mesajul a ajuns totuşi la Eliade şi că epistola există încă în arhivele de la Chicago.

Mai trebuie spus ceva despre acest text de tinereţe, destul de inform şi naiv care nu îl reprezintă prea mult pe adevăratul Luca Piţu. Prieten la Iaşi cu poetul Mihai Ursachi, fost deţinut politic, Luca începuse să cunoască supravieţuitorii Gulagului românesc şi, firesc, aşa cum aproape toată intelectualitatea de calitate din România acelor ani a reacţionat, a căutat să se rebranşeze la lumea intelectuală interbelică, singura care amintea de libertatea de gândire şi de reflecţia filosofică şi politică de tip european, fără a-şi pune nimeni problema de a resuscita opţiunile politice de tinereţe ale grupului din jurul lui Nae Ionescu, în mare parte complet necunoscute în acea perioadă. Un element important, apoi, îl reprezintă prietenia cu Roberto Scagno, pe atunci lector de italiană la Universitatea «Al. I. Cuza» din Iaşi. Faptul că Scagno a trăit o bună perioadă în România l-a făcut să înţeleagă apăsarea dictaturii comuniste de aici, şi şi-a nuanţat, graţie lui Luca şi a altora, înţelegerea perioadei interbelice făcându-l să fie, decenii la rând, singurul comentator occidental avizat care vorbea despre opţiunile politice de tinereţe ale lui Eliade obiectiv şi în cunoştinţă de cauză.

În fine, mai e ceva în acest text. Nici Luca, nici mai tinerii săi prieteni, nu au desfăşurat o activitate politică propriu-zisă împotriva regimului Ceauşescu. Totuşi, faptul că ştiau limbi străine, că erau cultivaţi, că erau ahtiaţi după informaţii şi literatură occidentală, beletristică sau politico-filosofică, îi făcea să intre în contact cu toţi lectorii străini de la universitate. Adică cu ţintele Direcţiei a III-a, Contraspionaj, a Securităţii Statului. De aici şi dosarele lor de urmărire şi necazurile cu poliţia politică a lui Ceauşescu.

Luca Piţu merită cu mult mai mult decât o evocare fulgurantă şi eu aş începe cu retipărirea singurului text critic onest şi necomplezent scris despre el în timpul vieţii: Monstrum eruditionem al lui Ovidiu Nimigean. Ar fi necesarul pas premergător spre ediţia critică de Opere Complete, omagiul inevitabil adus unui Părinte Fondator al gândirii libere (şi libertariene!) româneşti.

Ciclul evocator al culturii moderne româneşti este, firesc, acordat după cele două date generice legate de Eminescu: 15 ianuarie, naşterea şi 15 iunie, moartea. Născut pe 14 ianuarie şi plecat dintre noi pe 14 iunie, Luca Piţu întemeiază astfel ciclul clasic al culturii alternative româneşti, căci o simplă schimbare de semn poate genera, câteodată şi o schimbare de sens.

Odihnească-se-n pace în Empireu, alături de spiritele afine!”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor