TRECUT PREZENT

Ziua Depunerii de Jerbe pentru Cultura Națională

miercuri, 15 ianuarie 2025, 03:01
1 MIN
 Ziua Depunerii de Jerbe pentru Cultura Națională

Cât mai este de națională cultura română contemporană? Evident, avem o zi care îi este închinată, dar ce înseamnă asta? Răspunsul: cam nimic.

Simțim cu toții că, fără putință de tăgadă, cultura la noi e într-un moment greu, pe margine de prăpastie în care unitatea națională este supusă unei eroziuni alarmante, iar valorile fundamentale sunt înlocuite de efemeritatea momentului. Este un peisaj cel puțin dezolant, când îți dai seama cât de predispuși suntem la superficialitate și, prin asta, la manipulare. Nu este doar o consecință a unui prezent abia depășit, ci rodul unei nepăsări generale, alimentat de o ignoranță ce îmbălsămează conștiințele într-un somn adânc, unul dintre acelea care nasc monștri.

Iar acest somn se numește nepăsarea dezinformării. Nu procesăm idei, nu procesăm gânduri, ci ne înfigem direct în ceea ce ni se livrează, într-un fast-food al minciunii, aflați în plină stare de haotică nediscernere. Iar problema este că mulți își dau seama de asta, dar fenomenul devenit deja endemic este sprijinit de mulți dintre cei care nutresc nostalgia unui odinioară, fără să le pese că otrăvesc suflete, că pavează drumul spre degradare. Iar din asta este alcătuită cultura mică, cea a cotidianului în care ne bălăcim.

Când câmpul cultural ar fi trebuit să fie un loc al valorilor, vedem cum el devine o zonă a certurilor sterile și a mediocrității. Când te uiți în jur, e mai ceva decât incertitudinea Zonei fraților Strugațki. Iar din această mlaștină se ridică personaje care, în loc să lumineze calea, sporesc confuzia generală și aruncă țara într-un marasm tot mai mare. Într-o lume tumultoasă, unde adevărul se împletește cu minciuna, iar valorile sunt adesea umbrite de interese meschine, se ridică întrebarea: ce este cu adevărat esențial pentru națiunea noastră?

O superficialitate care frizează grotescul

Astăzi, când ar trebui să celebrăm Ziua Culturii Naționale, nu facem altceva decât să asistăm la o comemorare amară. Este o ironie a sorții că, în timp ce vorbim despre cultură, ne lovim la tot pasul de lipsa ei. Nu este suficient să invocăm numele lui Mihai Eminescu, dacă tot se împlinesc 175 de ani de la nașterea sa (în fine, aici sunt multe de spus despre inventarea zilei sale de către Maiorescu), ci trebuie să înțelegem că „învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor”. Ceea ce au făcut conducătorii noștri nu a asigurat nici una, nici cealaltă. Iar dacă învățătura și cultura lipsesc, societatea nu poate produce decât impostură și derută.

Și așa vedem cum se fragmentează o societate, cum se ajunge la destrămări și la apariția unor personaje despre care te întrebi ce vor să spună, că nu spun nimic în fapt, doar vorbe care fac golul să răsune, sau când au făcut ultima dată o vizită la medic. Dacă poate fi vreo consolare, ar fi una tristă: măcar acum suntem în consonanță cu curentele nebuniei lumii.

În realitatea contemporană vedem cum educația înțeleasă ca o formă de construcție națională este tot mai slăbită. E contextul în care se naște fragilitatea unei societăți în care caracterele tari sunt înlocuite cu umbre palide ale unor idealuri ce nu mai aparțin societății în care trăim. Cum putem, atunci, să nu ne întrebăm ce viitor pregătim pentru generațiile ce vin? În loc să construim, demolăm; în loc să educăm, ignorăm.

Nimic mai trist și mai meschin decât să vedem că personajele politice ale zilei sunt mai preocupate de propriile ambiții decât de binele comun. Eminescu, care cu un secol și jumătate în urmă scria despre „mărirea deșartă” și „lingușirea”, ar fi fost necruțător cu asemenea specimene. „Lipsa de cultură”, spunea el, „este în sine un act de trădare națională”. Cuvântul scris, care odinioară avea puterea de a inspira și de a ridica spiritele, este astăzi banalizat. De ce? Pentru că interesul imediat primează în fața binelui pe termen lung, iar senzaționalismul este ideal pentru a ține mințile în ceață și sufletele în suspensie.

Abandonul ca cultură

Iar aici este, cred eu, o datorie pe care o avem cu toții, una față de societate, de a lua atitudine și a ne gândi nu la noi, nu, ci la cei care vor veni după noi. De a gândi și de a nu tăcea. Tăcerea complice cu declinul este cel mai mare păcat pe care o generație înglodată într-o astfel de mocirlă și-l poate asuma. Avem nevoie să rostim adevăruri incomode. Iar cuvântul scris trebuie să devină o armă împotriva stagnării, cu fiecare frază un apel la conștiință.

Privind spre viitor, trebuie să ne întrebăm ce lume dorim să lăsăm celor care vin după noi. O lume a urii și a dezbinării, a ignoranței și a imposturii? Sau o lume întrupând idealurile cele mai înalte de unitate, educație și adevăr? Alegerea ne aparține. Dar, pentru ca această alegere să fie posibilă, este necesară o întreagă schimbare de perspectivă, un efort comun pentru a reînvia valorile pierdute și a construi o temelie solidă pentru viitor.

Cultura nu este nicidecum un lux al minții, ci esența unei națiuni. Să o abandonăm înseamnă să ne abandonăm pe noi înșine, să uităm cine suntem și încotro vrem să mergem. A sosit clipa să vorbim încă o dată despre cultură ca despre o chemare la acțiune, nu doar ca despre o relicvă a trecutului. Este timpul ca noi, cei de astăzi, să înțelegem că viitorul nu este doar o consecință inevitabilă a prezentului, ci un ideal ce trebuie construit și apărat cu orice preț.

Eminescu ar fi fost lipsit de milă față de asemenea epifenomene ale unei culturi a obedienței: „lingușirea față de mărimile zilei” reprezintă cel mai mare pericol pentru națiune. În acest context, mass-media joacă un rol crucial. Dezinformarea se răspândește rapid prin canalele media, iar jurnaliștii care ar trebui să fie gardienii adevărului devin adesea complici ai manipulării informației. Iar astăzi vedem cum superficialitatea și lipsa de analiză critică conduc la perpetuarea unor idei toxice. Pe scurt, avem nevoie de fapte, nu de emoții. Pe ultimele le avem oricum.

„Disciplina inteligenței” este una dintre formulele pe care le folosea același Eminescu pentru a defini cultura. Fără ea, risipim potențialul unei întregi generații. Am văzut că președintele profesor Klaus Iohannis nu a fost în stare să ducă poporul pe un drum al educației. Atunci ce putem face? Cred că este datoria noastră, a fiecăruia, să ne asumăm responsabilitatea pentru viitorul cultural al țării noastre.

Ah, și La mulți ani, Mișu! Să te sărbătorim și în realitate, nu numai în cuvinte!

 

Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii