Ziua (in)Culturii Naţionale

Cică să scriu ceva despre Ziua Culturii Naţionale, îmi sugerează soţia. Şi m-am ambiţionat, pe bune, am vrut să scot ceva, dar nu am putut. Ce pot eu să mai spun despre clasici sau moderni decât s-a spus deja de către oameni avizaţi în domeniu? Nimic. Ce mai pot eu să fac e să mă uit în jur ori pe Internet şi să constat ce se petrece concret în ziua de azi. Şi nu pot să văd decât decădere. Internetul e plin de incultură, de lipsă de educaţie esenţială, una fără precedent, aş putea spune, pentru că se întâmplă în medii urbane unde cândva erau pretenţii de civilizaţie. Am fost plăcut surprins să constat că unele ramuri ale culturii, cum ar fi muzica clasică, nu au dispărut complet, sunt încă câţiva încăpăţânaţi care mai merg la concerte, care mai găsesc plăcere în treaba asta, dar sunt din ce în ce mai puţini. Majoritatea nu mai au răbdare pentru aşa ceva, nu mai au dezvoltate organele receptoare pentru respectivele sunete, se plictisesc foarte repede. Generaţiile tinere vor acţiune, viteză, ţac-pac!

Şi cum se vede clar că România merge hotărât pe drumul Occidentului, care Occident cică a intrat oficial în declin pentru că i s-au terminat bateriile, nu poţi să faci decât o deducţie şi să constaţi că şi România merge pe acelaşi drum. Marele nostru noroc e că nu cădem de sus pentru că nu am apucat să ajungem încă acolo, din această cauză n-o să ne doară prea tare. Ca întotdeauna, fiind mai mereu ba în tranziţie, ori sub dominaţie, mai „în curs de dezvoltare”, dar niciodată evoluaţi, nu am reuşit să simţim aerul rarefiat al înălţimilor civilizaţiei de care s-a bucurat ceva vreme Vestul. E un avantaj şi asta, nu, să fii mediocru?

Ceva comic e că România ar putea să devină complet occidentală abia după ce Occidentul va fi decăzut complet, atât de în urmă suntem. Tare, nu?

Apropo de Occident şi de prăbuşirea lui cântată de mulţi „muzicanţi” din zilele noastre, nu poţi totuşi să nu constaţi că e puţin adevăr în treaba asta, fie el şi cât un bob de neghină. S-a şi scurs destul de mult timp de când Oswald Spengler, marele filosof german, a prevăzut ca un adevărat Nostradamus al secolului XX că civilizaţia vestică nu mai are multe zile, şi ar fi fost culmea să nu se adeverească ce a spus pentru că prea se legau ideile în cartea lui Declinul Occidentului ca să nu se întâmple aievea, măcar din respect pentru cât s-a chinuit omul şi cât a studiat în direcţia asta.

Şi nu ai cum să nu-i dai dreptate, e clar că toate civilizaţiile urmează un ciclu de dezvoltare naturală, ca nişte organisme vii: naştere, maturizare şi moarte/declin. Ori precum cele patru anotimpuri: primăvara (naşterea şi copilăria), vara (tinereţea), toamna (maturitatea) şi iarna (bătrâneţea şi moartea). Au fost deja destule exemple în istorie de civilizaţii care s-au comportat aproape identic, ca să nu zici că totul a fost doar o coincidenţă, iar acum e total diferit. Toate marile culturi au urmat acelaşi traseu de viaţă de-a lungul câtorva sute de ani: cultura egipteană, clasică (civilizaţia greco-română), chineză, babiloneană, indiană, arabă. Prin urmare Occidentul şi cultura sa, faustică, aşa cum o denumeşte Spengler, nu are cum să urmeze alt destin, oricât de mult s-ar strofoca.

„Există o creştere şi o îmbătrânire inevitabilă a culturilor, a popoarelor, a limbilor, a adevărurilor, a divinităţilor, a peisajelor, aşa cum există stejari, pini, flori, ramuri, frunze tinere şi bătrâne”, afirmă el. „Fiecare cultură are posibilităţile ei expresive noi care germinează, se maturizează şi dispar fără întoarcere.” E destul de trist când te gândeşti, dar, dacă tot e perioada din an a lui Eminescu, n-ai cum să nu recunoşti că aşa-i viaţa, „toate-s vechi şi nouă toate…” Sau, cum zice tot românul utilizator de reţele de socializare de azi: CSF, NCSF? (trad. „Ce să faci, n-ai ce să faci?”).

Partea bună e că omenirea în sine cică nu îmbătrâneşte, ci trece printr-o continuă regenerare, deşi nici asta nu e sigur, s-ar putea ca la o scară mult mai mare să se petreacă şi acolo nişte degradări genetice, ori ceva de genul asta.

Imitaţia ţărilor mai dezvoltate decât noi, pe care ne-am dorit-o atât de mult şi pe care am practicat-o din secolele trecute până în prezent, începe să dea roade, începe chiar să pară a fi propria noastră natură. Gândirea şi comportamentul de tip urban second hand pare să fie dominantă în România, doar că e şi profund falsă.

Nomazii veniţi de la ţară care se cred azi orăşeni get-beget şi care au uitat aproape complet cultura autentică din care au venit adoptând una străină fără să clipească, aceşti paraziţi ai marilor metropole amestecaţi într-o masă fără formă şi agitată, fără religie, inteligenţă, sterili din punct de vedere creativ, se cred noii cetăţeni ai lumii. Şi ce poate să însemne asta decât un sfârşit?

E adevărat că poporul şi cultura americană, australiană şi altele aşa au început, cu astfel de oameni, dar acolo nu a fost imitaţie, a fost autenticitate din nevoia de supravieţuire. Ei au creat o cultură originală forţaţi de împrejurări şi le-a reuşit. Dar noi, aici, ne jucăm pur şi simplu cu maşinuţa în nisip. Noi, doar luăm în braţe corectitudinea politică, pentru că aşa ni se spune, ca să fim ascultători, şi ne apucăm fără niciun discernământ, vorba unui filosof, să spunem ca papagalii „ceea ce trebuie trecut sub tăcere, şi să trecem sub tăcere ceea ce e nevoie să se spună”. Filosoful german spunea bine de tot că „orice grec are o trăsătură din Don Quijote şi fiecare roman, o trăsătură din Sancho Panza, toate celelalte calităţi fiind umbrite de acestea două”, afirmaţie perfect valabilă şi pentru români.

„Oraşul de tip occidental, continuă el, nu are înăuntru un popor, ci o masă” incapabilă de a mai înţelege valorile tradiţionale, totul reducându-se la „tradiţionalul” panem et circenses care reapare sub forma luptei pentru salarii şi a celei de pe terenurile de sport, singura unitate de măsură fiind banul. Asta nu poate să însemne decât o dispariţie a culturii.

Da, pentru a supravieţui, un imperiu precum cel Occidental nu are altă şansă decât să se extindă, dar Globul Pământesc a devenit datorită tehnologiei prea mic pentru o expansiune infinită şi nu mai e loc nici pentru aşa ceva. Şi dacă nu există o altă alternativă ce se poate face? Nimic.

Cum am mai spus, această situaţie a mai existat de câteva ori în istorie, ştim la ce să ne aşteptăm, e doar o chestiune de timp până ce semnalele evidente al colapsului se vor face simţite. Şi totul poate fi măsurat după exemplele precedente. „Oricine atinge această culme va găsi aici fructul gata pârguit”, spune Spengler, îl va savura, apoi va părăsi scena.

În artă, de exemplu, pentru un occidental aproape tot ce s-a putut crea grandios s-a realizat, nu mai e loc de ceva mai bun, original, „posibilităţile lui arhitectonice sunt epuizate de o sută de ani”. Arta şi filosofia occidentală sunt deja stoarse de conţinut, perimate, fumate. Ce a mai rămas de încercat este doar tărâmul mlăştinos al „filosofiei afilosofice”, după care se pune cruce. De aici vine decadenţa artelor contemporane, din lipsa de inspiraţie.

Autorul Declinului Occidentului prevedea încă din secolul trecut, cu mai bine de o sută de ani în urmă, că urmează în mod natural scăderea natalităţii, accentuarea exodului sat-oraş, creşterea rolului social al proletariatului mereu în fluctuaţie, criza materialismului, a socialismului, a parlamentarismului, degradarea atitudinii individului faţă de stat, şi iată că exact asta se întâmplă.

O altă idee interesantă menţionată este „influenţa masivă a psihologiei colective asupra miturilor şi cultelor” şi, o chestie al naibii de bine zisă: „artele, religia, gândirea sunt dintr-o dată tratate într-o manieră nu ideologică, ci strict morfologică”, aşa se explică analfabetismul funcţional al tineretului de azi care nu mai e în stare să înţeleagă sensul artei, şi iau mesajul ei drept unul real, ca un atac la persoană, nu mai ştiu de glumă. Tot ce spune autorul unei opere este pentru ei ca o ştire din realitatea imediată ce trebuie crezută ca atare. De aia dărâmă ei statuile artiştilor şi ard cărţile, pentru că se simt atacaţi de ele…

Degradarea unei civilizaţii se vede cel mai bine în operele de artă produse în această perioadă care încep să fie din ce în ce mai diluate în conţinut, să nu mai aibă nicio substanţă. Cum altfel se poate explica involuţia cinematografiei americane, de exemplu, care a pornit cu nominalizări la Oscar magistrale precum Naşul, Casablanca, Pe aripile vântului, a trecut prin Zbor deasupra unui cuib de cuci sau Titanic şi a ajuns la Barbie. Ce altceva mai poate fi spus aici? 

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video