Ziua tatălui
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

duminica, 19.09.2021

Ziua tatălui

GALERIE
briscan zara
  • briscan zara
- +

Mă uit în oglindă şi îl văd pe el, puţin schimbat, dar e acolo, tânăr, încă în putere. Mă uit apoi la copiii mei şi mă văd în ei pe mine şi pe el laolaltă. Noi doi trăim deja în paralel mai departe. Viaţa este fascinantă, iar moartea e parte integrantă a ei…

Într-o prefaţă la „Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi, Emil Cioran nota: „Nu se poate, nu se poate, şi totuşi aşa este. Într-o zi Ivan Ilici înţelege că e muritor. A învăţat asta şi la şcoală: oamenii sunt muritori, Caius este om, deci Caius este muritor. Omul în general trebuie să moară. El însă nu este un om în general, el nu este Caius, el est Ivan Ilici! El e un om care a avut întodeauna un trai plăcut, cuviincios, conform cu regulile societăţii.”

Ei bine, asemeni lui Ivan Ilici, am aflat şi eu într-o zi ceva asemănător, anume că tatăl meu este muritor. Ca majoritatea copiilor am neglijat acest lucru toată viaţa. Am considerat că părinţii nu sunt oameni în general, prin urmare nu au voie să moară, şi de aceea pot fi neglijaţi fără probleme. Noi trebuie să ne vedem de ale noastre, iar ei de ale lor la infinit… Ziua aceea însă vine, invariabil, şi mereu ne ia prin surprindere. şi nu ne prefacem, chiar suntem consternaţi de implacabilul care se instalează fără voia/ ştiinţa noastră, pentru că nu e drept. Mereu se poate mai mult, de ce să nu se poată şi aici? Unde merge mia, merge şi suta, de ce să nu se mai poată lungi câţiva ani?...

Ne obişnuim încetul cu încetul cu orice: cu faptul că îmbătrânim, că ne pierdem din atuuri, că ne înbolnăvim, că ajungem de nerecunoscut, dar nu cu faptul că murim. Asta nu, până aici! Ne putem degrada la nesfârşit, dar nu putem muri, să fie clar! De aceea, în iluzia noastră, un părinte se poate micşora încetul cu încetul până la stadiul de moleculă, dar nu poate dispărea. O moleculă care trăieşte, care se mişcă, face curăţenie prin casă ori curte, merge la piaţă şi ne sună din când în când la telefon să ne întrebe ce mai facem…

Tatăl meu a avut mereu o atitudine filosofică detaşată faţă de moarte. A privit-o mereu cu înţelegere, a luat-o ca pe un fapt natural, definitiv şi fără alte consecinţe pentru persoana în cauză. Nu a fost niciodată un om religios, nu a crezut niciodată în viaţa de apoi, în reîncarnare, în nimic altceva decât în lucrurile concrete, logice, în implacabil şi în relaţia cauză/efect. Citise prea mult la viaţa lui, avea prea mare încredere în ştiinţele exacte, în logică, ştia prea multe, nimic nu îl mai putea convinge de contrariu… sau cel puţin asta credea. Şi a rezistat până în ultima clipă cu această gândire, nu a cedat „ispitelor” de a crede în altceva, de a spera în altceva, de a nega tot ce crezuse până atunci şi de a accepta măcar ideea că va trăi pe „lumea cealaltă”, într-o formă sau alta. A acceptat doar faptul dat…

A vrut mereu să îi rămână imaginea de om integru, nepângărit de nimic. Nu m-a primit lângă patul lui de moarte decât cu câteva ore înainte de momentul zero ca să nu îl văd chinuit. De-ajuns doar ca să fiu acolo când îşi dă ultima suflare, nimic mai mult, ca să „nu încarc şi mai mult atmosfera degeaba”, vorba lui. A vrut mult timp să fie incinerat tocmai ca să nu „aibă de-a face” cu alaiuri de înmormântare, preoţi şi toate cele. Până la urmă a cedat presiunilor şi a acceptat să fie înmormântat lângă tatăl său. Dacă ştia că urma să aibă şi doi preoţi în loc de unul şi că s-au respectat absolut toate tradiţiile locului cred că ar fi făcut o criză de isterie…

El mi-a indus pofta de filosofie şi nimeni nu m-a mai putut vindeca de ea. Şi iată că exact de Ziua Internaţională a Tatălui, pe 10 mai, m-a chemat la el să îmi predea ultima lui lecţie de metafizică: procesul morţii pe viu, pe propria lui piele.

Şi totuşi de ce ne este atât de greu să acceptăm un lucru firesc ce se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru, de ce a fost, este şi va fi mult timp „cea mai mare dintre spaime”? Cu cât devenim mai evoluaţi, mai sănătoşi, mai încrezători în prezentul nostru, cu atât refuzăm să acceptăm cel mai sigur lucru din lume şi suntem mai şocaţi când acesta intervine. Oamenii primitivi erau mai prietenoşi cu moartea, nu gândeau de mii de ori la consecinţele incredibile ale ei. Mureau sau ucideau mult mai uşor şi fără prea multe regrete. Cu cât erau mai simpli în gândire şi mai nesiguri pe ziua de mâine, cu atât erau mai puţin îngroziţi de ea. Probabil este iluzia nemuririi şi a veşnicei prosperităţi pe care ne-o cultivăm singuri, noi, cei de acum, noi, cei evoluaţi, probabil este grija faţă de integritatea omului, aşa-numitul drept la viaţă şi la sănătate de care ne agăţăm ca de un toiag miraculos, ca şi cum acestea ne-ar feri cu totul de trecerea în nefiinţă, sunt nenumăratele şi mereu revoluţionarele descoperiri ştiinţifice care ne fac să credem că poate nemurirea adevărată e la o aruncătură de băţ. Dar toate astea chiar sunt iluzii deşarte. Moartea a existat mereu şi trebuie să existe, fără ea universul ar deveni un haos, nimeni n-ar trebui să dorească să fie nemuritor pentru că lumea ar deveni astfel un coşmar, un film de groază, o groapă de gunoi...

Tot în spiritul logicii un lucru este totuşi cert. Poate că un părinte moare trupeşte, dar este mai mult decât evident că el va trăi prin urmaşii lui. Afirmaţia asta se face de multe ori, însă rar se conştientizează certitudinea materială a ei. Mereu se spune doar că spiritul dăinuie mai departe, în memoria celor rămaşi în viaţă, sau că se mută într-un spaţiu din afara lumii acesteia unde o duce mult şi bine, la infinit, că ne trimite semne de acolo etc. Dar concret e ceva mai mult decât atât, decât un incert „spirit” individual ce nu a fost încă descoperit ştiinţific, „demonstrat”, ca să zic aşa. Nu e nimic palpabil într-un spirit, e numai speculaţie, interpretări pur teoretice.

Şi totuşi nemurirea există în realitate, este sub nasul nostru, a fost dintotdeauna. Existenţa noastră, a celor vii de azi, o confirmă. Fiecare dintre noi este rezultatul unui şir neîntrerupt de oameni de la începutul vieţii pe Pământ care au murit, dar nu de tot. Toţi strămoşii noştri, iar aici e vorba de mii de fiinţe omeneşti care şi-au pierdut viaţa la un moment dat, trăiesc în continuare prin noi, îşi dovedesc existenţa prin viaţa noastră care pulsează în acest moment. Evident că nu e vorba de o perpetuare fizică a unui om în integritatea lui, dar cel puţin a unei părţi importante, semnificative din ce a fost el, cu siguranţă este. Pentru că viaţa prezentă e o înşiruire neîntreruptă de părinţi morţi care şi-au dat mai departe zestrea genetică. Primul om din care ne tragem este viu prin noi, fragmente din el se găsesc concret în noi, deşi el a murit efectiv ca identitate trupească cu milioane de ani în urmă. Ca să folosesc termeni moderni, cei de azi suntem o versiune actualizată, proaspătă, a celui dintâi…

Mă uit în oglindă şi îl văd pe el, puţin schimbat, dar e acolo, tânăr, încă în putere. Mă uit apoi la copiii mei şi mă văd în ei pe mine şi pe el laolaltă. Noi doi trăim deja în paralel mai departe. Viaţa este fascinantă, iar moartea e parte integrantă a ei…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Grand Slam, povestea unei himere

Nicolae GRECU

Grand Slam, povestea unei himere

Singurătatea lui Djokovic, în faţa fileului şi a lui Medvedev, a fost definitorie cu un game înaintea finişului, când dârzul reprezentant al unui neam de luptători, a izbucnit în lacrimi.

Filmuletul zilei

opinii

Etimologicale pescăreşti (IV)

Eugen MUNTEANU

Etimologicale pescăreşti (IV)

Seria consideraţiilor etimologice din sfera mai largă a pescuitului este continuată de câteva cuvinte româneşti importante referitoare la ambarcaţiuni.

Înălţarea Sfintei Cruci şi cele patru etape ale mântuirii

pr. Constantin STURZU

Înălţarea Sfintei Cruci şi cele patru etape ale mântuirii

La mijlocul primei luni a anului bisericesc prăznuim Înălţarea Sfintei Cruci. Istoric vorbind, această sărbătoare aminteşte de două evenimente: găsirea Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena şi înălţarea ei în văzul tuturor în acea zi, dar şi pe 14 septembrie 335, imediat după sfinţirea primei Biserici a Învierii Domnului, zidită de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, respectiv aducerea Sfintei Cruci înapoi în Ierusalim, pe 14 septembrie 630, după ce a fost recuperată de la perşi de către împăratul bizantin Heraclius.

Determinantele spiritual-religioase, paspartuul pentru înţelegerea resorturilor democraţiei liberale anglo-saxone

Aurelian-Petruș PLOPEANU

Determinantele spiritual-religioase, paspartuul pentru înţelegerea resorturilor democraţiei liberale anglo-saxone

Democraţia liberală din Statele Unite ale Americii şi Anglia a fost influenţată pozitiv de impactul diverselor „religii ale raţiunii”, precum deismul sau teismul. Acestea au jucat un rol de mediator între sistemul socio-politic al teoriei raţionale a drepturilor naturale şi cel religios. Aceste noi religii seculare nu reprezentau decât contracţii instituţionale ale religiilor tradiţionale, născute prin acţiunea revoluţiilor franceză şi americană. 

pulspulspuls

O mare dilemă a Iaşului înaintea congresului liberal: Orban, Cîţu sau coviduţu’?

O mare dilemă a Iaşului înaintea congresului liberal: Orban, Cîţu sau coviduţu’?

Apropo de congresul liberal cu alegeri de lider care bate la uşă, ce va fi de azi egzact într-o săptămână, cică printre unii liberalii mai vechi se vorbeşte că jocurile ar fi deja făcute, iar Cîţu ar avea deja cam două treimi din voturi de partea lui.

Caricatura zilei

PNDL3

Editia PDF

Bancul zilei

- Ioane, ce tot strâmbi din nas la sarmalele mele? Nu sunt bune? - Ba da, Marie, sunt bune, dar toti ceilalti din sala de (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.