Zoomahia

Această incantație premonitorie, cu care se încheie cel mai important album-concept al rock-ului românesc, nu i se mai poate aplica lui Nicu Covaci. Supusă regulilor strivitoare ale societății „spectacolului” în care trăim, moartea managerului, chitaristului și compozitorului trupei Phoenix din Timișoara a ieșit din firescul umanității și finitudinii omenești pentru a intra în borșul otrăvitor al circului mediatic și al jocului de putere. O parte a publicului, instigată de talibanismul ortodox, a făcut uriașe presiuni asupra celei din urmă țiitoare a cunoscutului motociclist și rocker, aparent moștenitoare legală, pentru a nu ține seama de ultima sa dorință, exprimată in articulo mortis, prin care cerea să fie incinerat. Nu trebuie să ai cine știe ce subtilități hermeneutice pentru a înțelege de ce a vrut Nicu Covaci să fie „curățit prin jar” și nici nu e cazul aici de savante polemici teologice creștine pentru a justifica înhumarea și a probozi practica păgână a rugului funerar, legitimă în fond pentru un personaj care s-a declarat agnostic și a cărui creație muzicală s-a revendicat de la obiceiurile precreștine din arealul de azi al Banatului, descrise etnografic și muzicologic de Nicolae Ursu în volumul de căpătâi pentru membrii formației amintite: „Cîntece și jocuri din Valea Almăjului” (Ed. Muzicală, 1958). Pot înțelege, desigur, că Mitropolia Banatului a persuadat moștenitoarea, o poloneză catolică, pentru respectarea tradiției creștine și a condiționat înmormântarea proaspăt „sanctificatului” în Cimitirul Eroilor (!?) din Timișoara, de îndeplinirea cutumelor ortodoxe, însă e greu să nu te întrebi cine are, în fond, dreptul să calce în picioare ultima dorință a celui decedat?

S-ar părea, în acest caz, că o dată ce ai devenit „erou” nu-ți mai aparții și te transformi în „bun public” de care se dispune după hachițele și inteligența critică a mulțimii care îl salvează pe Baraba, dar îl crucifică pe Isus. Mă întreb melancolic dacă turma cu tot cu păstorii ei potopiți de har chiar știu mai bine decât Dumnezeu cum stă cu treaba cu Judecată de Apoi. Eu unul am fost scandalizat de acest abuz, deși sunt ortodox botezat și nu chiar un simpatizant al omului care a fost Nicu Covaci. Însă toată adolescența și tinerețea mea am adormit cu muzica Phoenix la ureche.

Totul a început cu „Negru Vodă” ale cărui acorduri de neuitat (vioara lui Kappl și chitara lui Covaci) mi-au sfredelit mintea puberă rămânând până astăzi automatisme de fluierat subconștient. Când, prin 1991, auzeam pentru prima dată, la Paris, de la Neagu Djuvara, teoria cu cumanii și Negru-Voda, m-a fulgerat pe loc amintirea iradiantă a muzicii de neuitat din adolescență. Nu voi face aici, din lipsă de spațiu desigur, analize muzicologice și nici vreo radiografie a timpului respectivⁱ așa cum s-a configurat el coagulat de creativitatea unui grup cu totul special care, pe urmele Jethro Tull (aproape necunoscut atunci marelui public din România), a desăvârșit o sinteză etnorock unică și irepetabilă. S-au scris articole, cărți de interviuri sau s-au făcut emisiuni TV pe acest subiect și oricine e cu adevărat interesat de el are la dispoziție o întreagă bibliografie. Dacă ar fi să aleg ceva cu adevărat revelator, ca acuratețe istorică, filmări de epocă și cu interviuri din vreme când Covaci mai era întreg la cap aș recomanda, de departe, Integrala Phoenix realizată de Doru Ionescu și produsă de TVR, ușor de găsit pe YouTube, din care cel mai important episod mi se pare al doilea, unde este descris creuzetul în care s-a conceput stilul și esența albumelor definitorii ale formației. Căci adevărata întrebare este cum a fost posibil ca o experiență componistică și concertistică de cinci ani (1970-1975) să fi marcat atât de profund gustul iubitorilor de rock din România pe câteva generații, mulți dintre fani fiind tinerii din ziua de azi! O spun cu toată responsabilitatea: singurele creații Phoenix care au contat și care și în ziua de azi sunt ascultate cu sfințenie sunt, fără dubii, piesele de pe cele trei LP-uri scoase atunci: „Cei ce ne-au dat nume” (1972), „Mugur de fluier” (1974) și „Cantafabule” (1975) cu diverse reeditări. Tot ce a încercat după aceea Covaci (Ciocârlia/ Perestroika, În umbra marelui Urs-U.R.S.S., Baba Novak, Vlad Țepeș etc.) sunt sub nivelul adevăratelor creații Phoenix și contează mai puțin. Care a fost declanșatorul în 1970? Geniul managerial al lui Covaci, firește, echipa și conjunctura favorabilă.

Relativa liberalizare adusă de primii ani ai regimului Ceaușescu (1967-1972) deschisese un pic poarta lagărului comunist spre Vest. Un oraș cosmopolit cum era Timișoara, care avea norocul geografic de a fi în coasta unui fel de Occident second-hand cum era Iugoslavia lui Tito, s-a branșat imediat la muzica și sculele din lumea liberă devenind, probabil, cel mai prolific centru de emulare a muzicii vestice (rock și jazz) din România acelor ani. Rămas stăpân absolut al Phoenixului după fuga în State a lui Moni Bordeianu, Covaci a avut libertatea de-a compune etnorockul care îl interesa împreună cu oameni de prim rang muzical, literar sau plastic. Dacă este ceva ce trebuie subliniat în succesul acestor trei albume clasice e calitatea echipei de care Covaci s-a înconjurat și forța lui organizatorică și managerială. „Avea bosă de boss” va spune, mucalit, peste ani, Șerban Foarță, literat erudit și poet rebel care va ridica ștacheta culturală și ezoterică a textelor și conceptelor componistice ale trupei (el fiind, între altele, născătorul ideii Bestiarului, plecând de la Cantemir și autori francezi de la începutul mileniului al II-lea). Citind ce scriu astăzi tinerii interesați de Phoenix îmi dau seama că nimeni nu prea mai are cum să înțeleagă laboratorul de creație de atunci. Era o lume dominată de elite noi, cu puternice rădăcini rurale, iar tema identitară a românismului, în jurul căreia se țesea coconul comunist, totalitar, al lui Ceaușescu, era familiară tuturor. Cu rarisimele excepții ale unor foști deținuți politici, toți priveam cu firesc asumarea românismului și, da, cei mai cultivați și occidentalizați se reîntorceau la etnografia și folclorul autentic al strămoșilor, în timp ce clasa muncitoare (industrială sau agricolă), ruptă de echilibrul cosmic al valorilor tradiționale țărănești, asculta cu voluptate „folclorul nou”. Astfel încât nimănui nu i-a sunat strident mesajul ancestral meșteșugit în versuri rostite sacadat, în teme muzicale străvechi reinterpretate conform sunetului epocii. Nu, nimeni nu a fost iritat de aceste creații. Nici măcar Ceaușescu. Am văzut acum obișnuita umflare iresponsabilă a trecutului după moartea unui personaj cunoscut. Covaci a fost un rebel dominator și arghirofil care, până la fuga lui în Occident, nu a deranjat cu nimic național comunismul ce-și turase motoarele după Tezele din iulie 1971. Doar aerul hirsut și pletele nu corespundeau imaginii comunistului de omenie, „constructor conștient al societății socialiste multilateral dezvoltate și de înaintare a României spre comunism” cum ne învățau textele de partid. Din cauza pletelor nu erau dați la televizor, să nu dea idei „revoluționarilor de profesie” tunși regulamentar de regimul puritan comunist (și, mă grăbesc să reamintesc, curajul excepțional al Erikăi Jozsa, de la Emisiunea în limba maghiară care a îndrăznit să-i dea pe ecran când erau interziși, în 1975). Etnorockul nu prea deranja cenzura. Doar zecile de mii de fani de pe stadioane dădeau frisoane și, din cauza fricii ancestrale a regimului ilegitim comunist de revoluții, l-au lăsat pe Adrian Păunescu să deturneze aceste energii în beneficiul propagandei partidului cu imunda lui manipulare numită „Cenaclul Flacăra”. Necultivați și insuficient de inteligenți, cenzorii de partid erau atenți doar la fleacuri superficiale. Bunăoară, formidabilul album-concept „Cantafabule” (scris greșit pe coperta din 1975 Cantofabule) trebuia să se numească, de fapt, Zoomahia pentru că erau invocate animalele mitice (Inorog, Vasilisc, Scarabeu, Sirenă, Dulf sau păsările Calandrinon și Roc) să pornească un război al fiarelor după o temă medievală sugerată de Șerban Foarță și documentată de Andrei Oișteanu. Cum ți se face frică de ceea ce nu înțelegi, cenzorii au spus rapid, „asta nu!”, astfel că a trebuit numit, așa mai folk, „cantofabule” ca să treacă de cenzură. Restul e deja istorie chiar dacă războiul fiarelor, zoomahia, nu se va sfârși niciodată!

Post scriptum. Despre reprobabila cântare lăutărească a lui Covaci la nunta unui caraghios toxic ce se crede strigoiul Căpitanului (moment pe care, post-traumatic, l-am șters din memorie!) un minunat text al lui Nicolae Cotruț pe platforma Republica.ro. Da, cred că are dreptate, a fost ultimul zbor al păsării Phoenix din care va rămâne, în eternitate, tropotitul bănățean al scandării din subtitlu.

ⁱUn bun punct de plecare, în ciuda câtorva stereotipuri stângiste, îl reprezintă analiza lui Mihai Iovănel din Scena 9

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video