„Zugrăveli stihuitoare”

 Şăde – ca să moldovenizăm, ca pe malul (stâng? drept?) al Stavnicului, de unde s-a extras. Unii dintre cronicarii (vechi/ noi) cu care coabitează (de, acuşi, un lustru) îl alintă ca pe un Nicolae Păr-Negru, asta întrucât niciuna din încercările vieţii, prin care a trecut, nu i-a scos peri albi. Părul lui e negru ca pana corbului. A lui Daniel Corbu, congenerul. Ca şi acela, Panaite e un optzecist care a împlinit şaizeci (şi ceva) de ani. Da’ nu-i citeşti, de la obraz, vârsta, feţişoara lui/ spuma laptelui. Poate şi a ceaiului verde (un verde ne vede– cine a spus asta?), cu care mă umileşte, pe la vreo agapă, când eu sorb (din apa neagră a  timpului oprit) un, de surcele, vin alb… Ceea ce-l menţine în această formă de cozonac rumenit (cu fel de fel de mirodenii pe dinlăuntru) este (cred) predispoziţia lui în a cuprinde lumea, cu toate asperităţile acesteia, într-o îmbrăţişare mai mereu tandră, afectuoasă. Chiar defectuoasă, întrucât o astfel de calitate poate deveni contrariul ei, „lumea” te poate lua drept un mare naiv, când tu, de fapt, eşti între acei care cern şi discern grâul de neghină, bobul de aur din molozuri. De-ar fi doar atât, omul de pe Stavnic ar fi linear, monocord şi, ca atare, neinteresant. Dar, din când în când, are nişte răbufniri, nişte răzvrătiri, care îşi ies din piele, din self-controlul mereu strunit şi se revarsă peste cel din preajmă. Mai apoi, în urma unor – probabil – severe mustrări de cuget, face pasul îndărăt, îşi cere iertare, chiar dacă tu eşti cel care a greşit. Asta dovedeşte că un om cu o conduită şi principii ferme nu poate convieţui social şi conjunctural fără o oarecare flexibilitate şi îngăduinţă faţă de cei din juru-i.

Această diagramă a omului, abia sugerată aici, este şi mai vizibilă în poezia lui Nicolae Panaite. Ziceam mai sus că poetul nu-şi mai încape în piele. De fapt, poetul, fiinţă expusă tuturor intemperiilor, îi caută sinelui, lăuntruluiînvelişuri protectoare, puncte de sprijin, punţi pe care să treacă dintr-o stare de dez/agregare în alta. Să supravieţuiască. Peste piele, Costumul, Mantaua (titluri de poeme) devin, cu vremea, urzeli friabile, neîncăpătoare sinelui. În fapt, poeziei.      

Titlul volumului, Secetă (Editura Charmides, 2015), este susţinut de recurenţe precum deşert, sahare, nisipuri, care dau samă de o ardere intensă, de un foc pârjolitor, de ploi care par a nu mai fi căzut din veac. Totodată, se ştie, în deşert cresc, supravieţuiesc miraculoase plante şi animale, adaptate acestor condiţii extreme. Pentru poet, supravieţuitoarea e poezia. S-ar părea că autorul, faţă de precedentele sale întrupări lirice, a trecut printr-o criză de identitate, de adaptare, chiar de inspiraţie. Secetă– şi asta vrea a spune. Am vrut să mă las de poezie, zice, obsesiv. Chestiunea-i că, de poezie, nu te laşi, prin propria-ţi voinţă, te lasă dumneaei. Asocierea acestei de/lăsări, acestui abandon, dinspre poezie, cu o femeie/ iubită/ muză, care te părăseşte, e la mintea cocoşului, dar nu m-am putut abţine să n-o fac. Pe Nicolae Panaite de/lăsarea poeziei îl stimulează, îl provoacă şi-uite aşa, de la vers la vers şi de la poem la poem, dintr-o secetă binefăcătoare, izvodeşte o nouă carte. Cea mai reuşită, decide criticul Constantin Pricop, prefaţatorul. Aş zice, ca şi dumnealui, că, în interval, poezia lui Panaite parcă s-a luminat, despovărându-se de tot felul de podoabe, de (f)rigidităţi conceptuale, care o încorsetau şi-o obnubilau. Acum, Păr-Negru zugrăveşte. E un zugrav de subţire. Dar, până a ajunge la esenţe, întinde materia brută pe tot spaţiul, pe care mai apoi filigranează fel de fel de închipuiri, contorsionări, înălţări şi scufundări, disperări şi speranţe ale sinelui (eu prefer lăuntrul, folosit de câteva ori). Cred că de asta i-a plăcut lui Dragoş Pătraşcu– mi s-a confesat, când mi-a oferit opul, potenţat de grafica neliniştitoare a maestrului. Că, mi-a şi zis: dacă nu-i plăcea, nu-mi oferea desenele… Cu surprindere afli, ici-colo, răbufniri polemice, provocate de hoitarii stihurilor candrii, de nonşalanţa(care) tescuieşte pribegii/ cu o fragilitate de învingător. Sau reacţii cu incalculabile consecinţe: un poet douămiist/a tipărit o carte,/ recenziile între ele se întrec. O s-o încurce, optzecistul, dacă vreun douămiist îi va citi poezia… Însă mai degrabă cred că va avea parte de aceeaşi orgolioasă ignorare din partea generaţiilor mai  fragede, care cred că totul – inclusiv poezia – a început odată cu ei. Şi din nou amintesc (am mai făcut-o, tot aici) de o mărturisire a lui Nichita Danilov, din anii (recenţi) când panota Poeţii pe gard (gardul Grădinii Copou) şi-a înţeles, stupefiat, că mai tinerii lui colaboratori/ scriitori nu ştiau niciun nume, da, niciunul dintre înainte mergătorii poeziei ieşene…

Între o sahară migratoareşi mătăsurile frigului, mâna scriitoarea lui Nicolae Panaite dibuie o Mică Academie a Noimelor, a înţelesurilor astei lumi cu care lupt, (cum zis-a Înaintemergătorul), în rostiri desfăşurate pe ample spaţii – adevărate arhipelaguri lirice-sau în crochiuri fugoase, uneori luminoase, îndeobşte fumegoase, nebuloase, ca ieşite, parcă, din peniţa unui Dragoş Pătraşcu al literelor. Se caută (şi se găsesc) noduri, cuvinte şi semne (nu lipseşte intertextualismul, dar citatele-s bine înşurubate, abia le observi), se caută (şi se găseşte) poezia lucrurilor simple, a fiinţelor trăinde în umilitatea lor – şi, de-aş avea spaţiu, aş cita integral Grinda, Carul, Mantaua, Gleznele roşii, Aria, Apa de pe lacăte, Groapa, Cuiul– şi altele încă. Dar mă/ vă mulţumesc cu acest decupaj: (…) noaptea trecută/ strada din capul ultimilor trecători/ avea toate luminile stinse// bezna şiroia a rodiri/ câte o fustă rămânea pe asfalt/ în semn de victorie şi acord ecumenic/ un câine o trage sub el/ să-i fie şi lui mai bine/ să aibă şi el ceva omenesc/ cât mai aproape. Iar ca răsfrângere asupra întregului demers liric al lui Nicolae Panaite, aş zice, par lui-même, că el ridică turnuri/ numai din lut şi apă/ prin care vini şi cuvinte/ plutesc ca nişte nuferi spre iarnă.

Şi ar fi fost acestea chiar ultimele cuvinte ale conotaţiilor mele, dar canonul cronicăresc impune, cică, să nu închei cumva un comentariu literar cu un citat, că e jale. M-am adaptat, nu?

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video