Bruioane (VII)

I. Decomunizarea prin autoritarism şi conservatorism social

Mulţi dintre noi credem că apetitul românilor pentru un lider puternic se datorează trecutului nostru totalitar. Însă, potrivit datelor din World Values Survey, credinţa asta a noastră e greşită.

Astfel, ideea unui lider puternic, care să nu-şi bată capul cu Parlamentul, e considerată bună şi foarte bună de 40% dintre români în Valul 3 (1994-1998), şi de 70% dintre români în Valul 6 (2010-2014). Creşterea e semnificativă.

La fel, în Valul 3 ideea ca experţii (nu reprezentanţii aleşi) să decidă ce e mai bine pentru ţară, după cum cred ei, e considerată bună şi foarte bună de 40% dintre români. În Valul 6, procentul creşte la 79%!

În acelaşi timp, încrederea în Parlament scade de la 21% (multă şi foarte multă) în Valul 2 (1989-1993), la 15% în Valul 6. (Încrederea în partide rămâne constantă, în jur de 13%.)

Iarăşi, ideea unui respect mai mare faţă de autoritate e considerată bună de 58% dintre români în Valul 3, şi de 69% dintre români în Valul 6.

Toate astea se corelează cu interiorizarea crescândă a valorilor religioase. În Valul 2, religia era importantă pentru 73% dintre români; în Valul 6, procentul creşte la 83%. Tot în Valul 2, 73% dintre români se considerau persoane religioase; în Valul 6, procentul creşte la 81%. La fel, credinţa în Dumnezeu creşte de la 89% în Valul 2, la 92% în Valul 6.

Credinţa în iad, care exprimă dimensiunea represivă a religiei, creşte de la 37% în Valul 2, la 67% în Valul 6.

În Valul 2, Dumnezeu era considerat o fiinţă foarte importantă în viaţa a 35% dintre români. În Valul 6, procentul creşte la 64%. (E vorba de cei care, pe o scară de la 1 la 10, răspund cu „10” la întrebarea „Cât de important e Dumnezeu în viaţa ta”.)

În Valul 2. 22% dintre români considerau că avortul nu e justificabil sub nicio formă. În Valul 6, procentul ajunge la 55%. Tot în Valul 2, 22% dintre români considerau că divorţul nu e justificabil sub nicio formă; în Valul 6, procentul ajunge la 41%. În fine, în Valul 2, 74% dintre români considerau că sinuciderea nu e justificabilă sub nicio formă; în Valul 6, procentul ajunge la 86%.

Pe scurt, societatea românească devine din ce în ce mai autoritară şi mai conservatoare.

II. Luatul ţării înapoi – unii de la alţii

În 1990, oamenii de bine şi-au luat ţara înapoi de la burghezi şi moşieri. Ba şi de la legionari, dacă e să-l credem pe Iliescu. În 1996, ţărăniştii şi-au luat ţara înapoi de la (cripto-)comuniştii de fesenişti. În 2000, poporul şi-a mai luat o dată ţara înapoi de la burghezi şi moşieri. În 2004, românii buni şi-au luat ţara înapoi de la dictatorul Năstase. În 2012, alt popor bun şi-a luat ţara înapoi de la dictatorul Băsescu şi slugile lui. În 2015, oamenii frumoşi şi-au luat ţara înapoi de la corupţii de pesedişti şi de la plagiatorul de Ponta.

Azi, în fine, mai toate partiduleţele speră să-şi ia ţara înapoi: unii de la Europa, alţii de la BOR; unii de la „asistaţii social”, alţii de la Corporaţie. Şi tot aşa.

Asta înseamnă că de când am ieşit din comunism ne urâm cu pasiune şi consecvenţă. Dacă nu mergem până acolo încât să ne exterminăm reciproc, măcar să ne expulzăm reciproc din ţară pentru vreo câteva secole.

Eu visez, în schimb, de la o vreme, la un partid care nu mai vrea să ia ţara înapoi de la cineva, ci vrea, dimpotrivă, s-o dăruiască tuturor. Dar, stai, asta ar însemna ca oamenii ăia să facă politică în adevăratul sens al cuvântului. Iar politica nu ne place, nouă ne place doar Adevărul nostru.

III. Filosofice

Peste 1.000 de ani, şansele ca cineva să mai ştie că aţi existat sunt, din punct de vedere statistic, nule. Dintre cele peste 7 miliarde de oameni care populează azi planeta, peste 1.000 de ani vor mai fi cunoscuţi cel mult 100. Dacă nu mă credeţi, gândiţi-vă câţi oameni ştiţi care au trăit acum 1.000 de ani. ştiţi mai mult de 10? Iar în jurul anului 1.000 trăiau deja pe planetă cam 300 de milioane de oameni.

Limba pe care o vorbiţi acum nu ajută, fiindcă peste 1.000 de ani ea va fi de mult uitată. Tehnologia pe care o folosiţi acum nu ajută nici ea, fiindcă rata de pierdere a informaţiei stocate digital e, doar aparent paradoxal, mult mai mare decât cea a informaţiei stocate analogic (bunăoară în cărţi). Dacă nu există cineva care să treacă periodic informaţia de pe un suport pe altul, ea se pierde definitiv. Gândiţi-vă, de exemplu, că peste 50 de ani informaţiile stocate în format .pdf vor fi iremediabil pierdute, fiindcă nu va mai exista tehnologia prin care cei de atunci să poată deschide un fişier .pdf.

Pe scurt, peste 1.000 de ani va fi ca şi cum n-aţi fi existat niciodată. De unde rezultă că iluzia sensului e cea mai puternică iluzie cu care trăim. Orice aţi face acum, absolut orice, peste 1.000 de ani va fi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată.

„Realitatea” e, aidoma zeilor antici, indiferentă la soarta indivizilor şi a maselor de indivizi umani, la fel cum e indiferentă la soarta populaţiilor de castori sau la cea a formelor de relief. (O specie a iluziei sensului e iluzia antropomorfismului.) Totul e, de fapt, un fel de joc al numerelor mari.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist