Caută 
1 MIN
Să transforme, din nou, marea catedrală creştină Sfânta Sofia (Hagia Sophia) din Istanbul (Constantinopol) – acum muzeu – în moschee.
Se ştie că Imperiul Otoman a avut o perioadă de creştere spectaculoasă încheiată cam odată cu domnia lui Soliman Magnificul (1566); a urmat o perioadă de stagnare de vreo sută de ani. Apoi a venit decăderea (decrementa – cum zicea Cantemir) care s-a prelungit uimitor de mult. Abia Primul Război Mondial a pus capăt acestui imperiu anacronic, denumit de decenii bune „bolnavul Europei”. După ce Europa îl depăşise din toate punctele de vedere – industrial, ştiinţific, militar etc. – după ce unii sultani încercaseră o reformare a lui în spirit modern – în mare parte eşuată – Sultanul a avut şi proasta inspiraţie să se alieze cu Kaizerul Wilhelm al II-lea astfel că la sfârşitul Primului Mare Război Imperiul Otoman s-a făcut bucăţi.
Mai mult decât atât, după încheierea războiului, grecii au pornit propriul lor război încercând să recupereze teritorii ale vechiului Imperiu Bizantin astfel încât turcii erau împinşi spre estul Anatoliei, adică acolo de unde veniseră în secolul al XII-lea.
Erau, de fapt, în pericol să dispară ca stat şi naţiune. Mustafa Kemal – supranumit apoi Atatürk, adică Tatăl Turcilor,- a reuşit miracolul să echilibreze balanţa, să câştige câteva bătălii importante şi să fixeze, în final, graniţele noului stat, Republica Turcia, cele care există şi astăzi.
Dar Mustafa Kemal a mai făcut ceva la fel de important: a europenizat Turcia. Mijloacele pe care le-a utilizat n-au fost deloc blânde, dimpotrivă. Nici n-avea cum altfel pentru că schimbările impuse de el acopereau un spectru foarte larg, de la îmbrăcămintea individului, de la modul de viaţă cotidian etc. până la sistemul de organizare şi conducere a statului. Cea mai mare rezistenţă – cum era de aşteptat – au opus-o ulemalele, adică „feţele bisericeşti” ale Islamului. Era normal să fie aşa din moment ce aceste ulemale avuseseră, timp de sute de ani, cuvântul cel mai greu în Imperiul Otoman. Nici Sultanii nu puteau trece peste părerea lor iar în marile probleme – cum era războiul, de exemplu – fetwa-ua, adică un fel de decret-aprobare al Şeyhulislam-ului, şeful „bisericii” musulmane din Imperiu,- era neapărat necesară; fără ea sultanul nu pleca în campanie.
De aceea, europenizarea dorită de Atatürk nu era posibilă decât prin scăderea drastică a puterii şi influenţei acestor ulemale. Iar acest lucru n-a fost posibil decât prin forţă. Pe bună dreptate, Atatürk a fost comparat cu Petru cel Mare care, cu două secole mai devreme, a civilizat Rusia cu sabia şi knutul.
Europenizarea presupunea, aşa cum se ştie, separarea puterilor în stat precum şi separarea statului de biserică.
Aşa încât, Atatürk a declarat Turcia stat laic şi a dat mandat armatei să asigure păstrarea acestui statut. Şi ca o dovadă în plus – de curtuoazie faţă de Europa,- el a transformat Moscheea Hagia Sofia în muzeu deschis vizitei tuturor – ca şi Palatul Muzeu Topkapi.
De la moartea lui (1938), Turcia şi-a păstrat acest statut de stat laic dar cu destule dificultăţi. Armata a intervenit de mai multe ori deşi nu întotdeauna era clar dacă o face pentru a respecta testamentul lui Atatürk sau pentru setea de putere.
De câţiva ani, însă, în Turcia are loc o revenire sensibilă a Islamismului. Însuşi partidul de la putere a lui Erdogan este de orientare Islamistă. Dar există şi o dorinţă, afirmată mereu, de afiliere la UE.
Cele două se cam bat cap în cap. Nu intru în detalii, spun doar că Turcia a fost ţinută mereu la distanţă de uşile UE.
Cauzele sunt mai multe iar între ele se află şi această revigorare a Islamismului încurajată chiar de Putere. Desigur, în ţările UE, statul este de mult timp separat de Biserică iar chestiunile de ordin teologic-religios, oricât de disputabile la nivelul diferitelor confesiuni creştine, nu mai joacă un rol cât de cât important în relaţiile dintre state etc.
Însăşi propunerea ca în Preambulul Tratatului Constituţional al UE să se facă referiri la rădăcinile creştine ale civilizaţiei europene a stârnit discuţii aprinse. Despre o ofensivă împotriva Islamului în numele Crucii – ca pe vremuri – nici nu poate fi vorba; poate doar în numele petrolului.
Şi totuşi, o eventuală retransformare a Sfintei Sofii în Moschee ar stârni multe reacţii negative în Europa şi nu numai. Poate nu în numele credinţei, al „Crucii”, dar sigur în numele istoriei glorioase a acestui lăcaş. Nu m-ar mira ca unii să ceară revenirea ei la statutul de biserică creştină, sediu al Patriarhiei Ecumenice.
Şi totuşi, nu este exclus ca iniţiativa Organizaţiei lui Turhan să aibă succes. Mă bazez în această afirmaţie pe faptul că deja statul turc a retransformat în moschei două biserici-muzeu. Este vorba de Sfânta Sofia din Niceea (din secolul al IV-lea) unde au avut loc primul şi ultimul Conciliu Ecumenic (325 şi 787) ale Bisericii Creştine şi Sfânta Sofia din Trapezunt. Erdogan şi islamiştii lui par a fi puşi pe fapte mari, mai ales că Turcia se află în plin avânt economic şi nici nu mai par atât de doritori să intre într-o UE în criză. Dar să nu uite că asemenea gesturi pot trezi sentimente şi amintiri ale europenilor – ca să nu zic creştinilor – care sunt doar adormite şi nu moarte.
Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi
