Caută 
1 MIN
Astăzi, suveranitatea cunoştinţelor medicale nu mai poate echivala cu suveranitatea decizională, atât timp cât conştientizăm că în faţa noastră se află omul cu valori proprii.
De-a lungul timpului relaţia medic-pacient a cunoscut modificări semnificative sub aspectul implicării celor două părţi în deciziile medicale profilactice, diagnostice sau terapeutice, trecându-se de la o relaţie de tip ierarhic, în care medicul, suveran asupra cunoştinţelor medicale, era considerat şi autoritatea decizională, la una ce a dobândit un caracter de parteneriat în care se încurajează participarea activă a pacienţilor la actul medical.
De ce o astfel de abordare? Există situaţii în care pacienţii iau decizii pe criterii non-medicale, în care raţiunea alegerii cu privire la definirea binelui individual stă dincolo de medicamente şi de protocoale terapeutice. În acest sens, vă mărturisesc exemplul unui pacient diagnosticat cu un cancer de colon, care a subscris la chimioterapie şi la intervenţia chirurgicală nu pentru că a preferat un tratament invaziv, nu pentru că a ales încercarea de „salvare” şi de prelungire a vieţii sale, ci pentru că în trei luni de zile nepoata sa se căsătorea şi şi-a dorit foarte mult să poată participa la eveniment; altfel, ar fi ales… calitatea vieţii reziduale şi nu un tratament agresiv, cu multiple efecte secundare. Este ceea ce a şi ales după eveniment, preferând un „sfârşit” împăcat, fără încercările exhaustive şi „degradante” după cum mărturisea el de a „lungi aţa de pe mosor”.
De aceea, astăzi, suveranitatea cunoştinţelor medicale nu mai poate echivala cu suveranitatea decizională, atât timp cât conştientizăm că în faţa noastră se află omul cu valori proprii. Pentru a putea decide, în acord cu propriile valori în legătură cu sănătatea şi viaţa, deci pentru exercitarea autonomiei, pacienţii trebuie informaţi. Astfel, consimţământul informat se înscrie ca un drept al pacienţilor la autodeterminare, ca un respect al autonomiei acestora, dar şi ca o obligaţie morală şi legală a medicilor.
Elementele constitutive ale consimţământului informat sunt: competenţa pacientului de a lua decizii, caracterul voluntar al deciziilor acestora, informaţia medicală oferită şi capacitatea pacientului de a înţelege această informaţie, iar în final, decizia acestuia.
În legătură cu primul element constitutiv, cazul unui pacientui adult, competent mental de a decide este cel mai facil. Însă, ce se întâmplă cu pacienţii care nu au competenţa de a decide, cum ar fi minorii, pacienţii în comă, pacienţii cu boli din sfera psihiatrică ce interferează cu această capacitate decizională, cu cei în stare de intoxicaţie acută etanolică sau cu droguri? Aceste categorii fac parte din spectrul aşa-numitelor „populaţii vulnerabile” care, necesită în plus, o protecţie suplimentară a autonomiei, trebuie ca „cineva” să decidă pentru ei. Conform legislaţiei în vigoare în România, acel „cineva” este reprezentat în primul rând de familie, pe considerentul că familia poate şti cel mai bine ce anume şi-ar fi dorit pacientul în situaţia respectivă (o decizie „surogat” exprimată de cei mai apropiaţi pacientului, care-l cunosc pe acesta cel mai bine, îi ştiu valorile, tradiţiile şi filosofia de viaţă). Dacă familia nu este disponibilă, atunci o comisie de medici poate analiza cazul şi poate lua decizia conform standardului „beneficiul maxim al pacientului” (evident, un standard de natură medicală, întrucât nu se cunosc valorile pacientului). Dacă nici această comisie nu este disponibilă, medicul curant decide conform aceluiaşi standard.
Decizia pacientului trebuie să fie una voluntară, reflectând dorinţa pacientului, fără a interveni aspecte precum persuasiunea sau manipularea din partea medicului sau a membrilor familiei („faceţi tot ce trebuie domnule doctor, că tata e în vârstă şi nu ştie ce vorbeşte”, sau „vreţi să fiţi tratat în clinică universitară, atunci va trebui să primiţi şi studenţii să înveţe!”).
Informaţia medicală trebuie prezentată într-un limbaj accesibil pacientului, fără utilizarea terminologiei de specialitate sau a explicării acesteia în detaliu, utilizând un nivel raportat la cel educaţional al pacientului pentru ca într-adevăr decizia acestuia să fie una informată. Un minimum de informaţii ce trebuie oferite pacientului sunt: diagnostic, tratament, beneficii şi riscuri potenţiale ale acestuia, alternative de tratament, evoluţie şi complicaţii ale bolii cu şi fără tratament, potenţiale consecinţe ale refuzului tratamentului. Este poate elementul cel mai sensibil, care necesită timp şi răbdare din partea medicului, fără tentaţia de a eticheta drept incompetenţi de a decide pe pacienţii care, de fapt, nu au înţeles informaţia medicală. În final, acest consimţământ va cuprinde decizia pacientului: acceptul sau refuzul, în acord cu propriile valori.
Dacă pentru cei care consideră sau mai bine zis desconsideră acest drept al pacientului echivalându-l cu “o foaie de hârtie în care importantă este semnătura pacientului”, partea etică li se pare depăşită sau naivă sau fără sens, nu în acelaşi mod consideră şi forurile legislative. Obligativitatea obţinerii consimţământului informat al pacientului este stipulată în Legea Drepturilor Pacientului 46/2003, articolele: 4-7, 9-11, 13, 18, în Ordinul Ministerului Sănătăţii 386/2004 privind aprobarea normelor de aplicare a Legii Drepturilor Pacientului 46/2003, în Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi în prevederile Codului Deontologic al Medicilor din România. Neîndeplinirea acestei obligaţii legale, sub toate aspectele sale, determină o răspundere civilă, individuală a personalului medical. Ceea ce este interesant este faptul că pe articolul de lege cu privire la motivele de răspundere civilă a personalului sanitar, lipsa consimţământului informat (deci nerespectarea unui drept fundamental la informare) este la fel de importantă ca eroarea de practică (ambele fac parte din acelaşi articol de lege).
Satisfacţia unui model colaborativ de relaţie medic-pacient stă însă dincolo de obligativitatea legală, ea antrenând cunoaştere, respect, onestitate, loialitate, altfel spus, o veritabilă “carte de vizită” de la suflet, pentru suflet!
Mihaela-Cătălina Vicol este şef de lucrări doctor în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr.T.Popa“ Iaşi, Disciplina Medicină Legală, Deontologie medicală şi Bioetică şi medic specialist în medicina de familie, www.medicinadefamilieiasi.ro
