După dealuri (I)

“Când a murit tata, aveam 12 ani şi timp de un an nu am mai crescut”, mărturisea la ceas de seară, în localitatea Deseşti din judeţul Maramureş – aflată la 50 de kilometri de Baia Mare – sculptorul Ioan Marchiş.

Cum am ajuns la Deseşti? De ceva timp, doi oameni foarte dragi mie, poeţii Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop, m-au îndemnat să revăd Clujul şi Maramureşul. Mărturisesc cât pot de sincer că a fost cel mai însemnat şi mai frumos concediu din ultimii ani. Parafrazându-l pe Monseniorul Vladimir Ghika, proaspăt beatificat, m-am dus în Ardeal şi Maramureş ca să devin un moldovean mai bun.

La Cluj, oraş al colinelor, la fel ca Iaşul, aşezat după Dealul Feleacului, al Techintăului şi al Cetăţuii, am zăbovit trei zile de vis. Am cutreierat fără odihnă, însoţit de Muri (aţi înţeles bine: Ion Mureşan), muzee, catedrale, galerii de artă, dintre care una era organizată într-o fostă hală industrială şi în ea erau expuse trei mii de lucrări, da, zic bine, trei mii, aparţinând tuturor studenţilor de la Academia de Artă din Cluj. De remarcat faptul că plasticienii, chiar şi cei foarte tineri, expun adesea în străinătate, reuşind astfel să se autofinanţeze. Seara, ne retrăgeam la o terasă din Piaţa Avram Iancu, savurând o bere şi comentând cele văzute. În faţa ochilor aveam un monument pe care îl priveam ba cu admiraţie, ba cu frică, ba cu dezaprobare. A fost realizat pe timpul primarului vadimist Gheorghe Funar. Politicos, am zis: “Mie îmi sugerează un diapazon”. “Nici vorbă”, mi-a replicat Muri, “este o ghilotină”. Astăzi, clujenii sunt reticenţi la orice monument care urmează să fie amplasat în Clujul în fruntea căruia se află Emil Boc. Acesta a promis că, atâta timp cât va fi el primar, în oraş nu va mai fi ridicată nicio statuie, ca nu cumva să apară iarăşi o “ghilotină”!

De remarcat este şi modul în care îşi petrec clujenii weekend-ul. Cei pasionaţi de ciclism îşi iau familiile şi pleacă cu mic, cu mare la o plimbare cu bicicleta, iar cei seduşi de echitaţie merg la bazele hipice de prin preajmă, de unde pornesc călare spre dealurile Clujului şi ce frumos totul începe cu pregatirea calului!

Vizita mea în Ardeal nu putea lua sfârşit fără poezie, dar nu numai. Generos, Ion Mureşan mi-a citit câteva dintre ultimele sale poeme, iar minunata lui fiică Alexandra, artist plastic, m-a încântat cu frumoasele ei lucrări realizate în sticlă. Mai mult chiar, am plănuit să facem împreună o carte-obiect în sticlă (nu …. Alcool), cu poezii scrise de Muri, Ioan Es. Pop şi de ieşeanul Constantin Acosmei.

După patru zile de Ardeal, o pornesc cu rigoare ardelenească spre Maramureş, unde sunt aşteptat de sculptorul Ioan Marchiş, bun prieten şi cu Muri, şi cu Ioan Es. Pop. Trec Munţii Gutâi, aflaţi la vârsta deplinei lor măreţii şi aşezaţi într-o spirală fără sfârşit, ajung la Deseşti. O comună ascunsă după dealurile Corbului şi Bradului, atestată documentar din anii 1300-1350. Vizita mea pe meleagurile maramureşene a coincis cu o tabără de pictură intitulată “Artă şi Solidaritate” şi ajunsă la a noua ediţie. Organizatori erau preotul paroh Ioan Ardeleanul şi plasticianul Ioan Marchiş, zis Tătuca. Totul se desfăşura sub egida arhiereului Iustin Sigheteanul, vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, şi a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Maramureş.

Când am pătruns în tainele taberei, mi-am amintit de unul dintre cei mai valoroşi dirijori de muzică simfonică, Gustavo Dudamel, muzician venezuelean provenit din rândul copiilor străzii. La Caracas, copii năpăstuiţi de soartă, erau adunaţi de pe străzi şi integraţi într-o şcoală de muzică. Aşa a apărut şi Orchestra Simfonică “Simon Bolivar”, una dintre cele mai apreciate de pe glob.

De ce am făcut trimitere la copiii străzii din Venezuela? Pentru că participanţii la tabără, români, englezi, maghiari, ucraineni şi modoveni de peste Prut, iniţiau băieţi şi fete de la casele de copii în tainele picturii. Se lucra aşa de frumos în echipe 2-3 copii şi un magistru, deseori nu ştiai cine pe cine învăţa, totul era o joacă, până şi profesorii se transformau în copii. Toate lucrările realizate vor fi expuse şi licitate la Baia Mare şi Bucureşti, iar banii rezultaţi din vânzări se vor întoarce la fundaţia organizatoare, în vederea pregătirii ediţiei următoare a taberei. Iată cum se îngrijesc maramureşenii de copiii defavorizaţi de soartă şi cum se străduiesc să-i educe. Un exemplu demn de urmat şi de noi, ieşenii. De fapt, în această toamnă, îl voi invita pe Ioan Marchiş, mentorul taberei de la Deseşti, la Iaşi, încercând astfel să-i urmam exemplul.

Dar la Deseşti nu numai arta plastică a fost prezentă, ci şi poezia. La căminul cultural există o sală unde poţi vedea o colecţie de manuscrise oferite de-a lungul anilor de Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Ioan Es. Pop, Ion Mureşan, Lucian Vasilescu, Lucian Vasiliu – ca să îi amintesc doar pe câţiva dintre cei îndrăgostiţi de meleagurile maramureşene. Deseştiul, împreună cu Sighetul Marmaţiei, organizează anual un festival de poezie care a ajuns deja la a douăzecea ediţie şi al cărui preşedinte este cunoscutul critic literar Gheorghe Grigurcu.

Iată de ce spuneam la începutul acestui articol că am avut cel mai frumos concediu.