Caută 
1 MIN
Consensul social neoliberal a murit: am (tot) scris despre asta, iar lucrurile devin din ce în ce mai vizibile. El e înlocuit de un nou consens, centrat pe ideea că toate drepturile omului trebuie să aibă un statut egal, deci că drepturile sociale, economice şi culturale trebuie să se bucure de aceleaşi garanţii constituţionale ca şi drepturile civile şi politice.
Noul consens poate fi interpretat în multe feluri. Egalitatea în drepturi a tuturor drepturilor e un deziderat care îngăduie mai multe tipuri de rearanjări sociale şi instituţionale. O variantă a acestui nou consens îşi propune să recupereze politicile protecţioniste specifice mai degrabă anilor ’60-’70 ai secolului trecut, ceea ce presupune o revenire la starea de lucruri anterioară formării consensului neoliberal.
Avem astfel în interiorul noului consens o variantă a stângii care se revendică explicit de la social-democraţia pre-neoliberală şi chiar de la diferite variante de socialism democratic. Aici regăsim partide ca Syriza (de dinainte de înfrângerea pe care le-a administrat-o elita neoliberală de la Bruxelles) şi personaje precum Jeremy Corbyn sau Bernie Sanders.
La dreapta, avem partide care promit revenirea la statul bunăstării, însă doar pentru cei care aparţin unui anumit model identitar privilegiat de respectivele partide. „Noua dreaptă populistă”, cum e ea cunoscută azi, promite aşadar o combinaţie de politici social-democrate şi exclusivism identitar.
Regăsim aici toate partidele de dreapta din nord-vestul şi centrul Europei, de la Adevăraţii Finlandezi la Frontul Naţional – dar tot aici îl regăsim şi pe Donald Trump, care grefează exclusivismul identitar pe vechea teză a excepţionalismului american. (De aici şi fluiditatea alegătorilor lui Trump şi Sanders, care pot trece foarte uşor de la un candidat la celălalt.)
Pe scurt, în această variantă a noului consens atât stânga cât şi dreapta îşi propun recuperarea rolului tradiţional al statului naţional – şi, în timp ce stânga propune doar restricţii anti-neoliberale, dreapta introduce şi restricţiile identitare.
Dacă ne uităm cu atenţie, constatăm că, în varianta asta a noului consens, atât stânga cât şi dreapta propun o revenire în trecut. În ultimă instanţă, proiectul lor constă în refacerea lumii pre-neoliberale.
Din perspectiva asta, nu înţeleg deloc de ce versiunea de stânga a variantei ăsteia se auto-intitulează „progresistă”. Progresul nu s-a realizat niciodată prin întoarcere în trecut. În cazul ăsta avem de-a face mai degrabă cu o stângă revanşardă.
Din 1980 încoace, vechea stângă muncitorească a pierdut bătălie după bătălie. Publicul a respins-o masiv şi repetat: dovadă stau rezultatele electorale. Lumea se schimbase, iar vechea stângă rămăsese încremenită în proiect – deci fără niciun fel de suport popular.
Ei bine, acum lumea se schimbă din nou, iar vechea stângă socialistă interpretează schimbarea asta ca o posibilitate de revanşă faţă de deceniile în care consensul neoliberal a redus-o la insignifianţă socială. Spiritul ăsta revanşard îl vedem explicit şi la Sanders, şi la Corbyn.
Fireşte, succesul la public al acestei variante a noului consens este indiscutabil – şi tocmai acest succes poate să creeze vechii stângi socialiste iluzia că îşi ia revanşa. Eu cred însă că varianta asta a noului consens social nu va rezista mai mult de 2-3 cicluri electorale. Şi asta în principal datorită (sau din cauza) tehnologiei.
Foarte simplu spus, economia e compusă din trei sectoare: primar, secundar şi terţiar. Automatizarea sectorului primar a făcut posibilă migraţia masivă a oamenilor în sectorul secundar: aşa a luat naştere şi s-a dezvoltat capitalismul industrial (dar şi socialismul industrial).
Automatizarea sectorului secundar, începând cu anii ’70 ai secolului trecut, a dus la migraţia masivă a oamenilor înspre sectorul terţiar. Tocmai asta a dus la dispariţia vechii stângi muncitoreşti.
Iar acum asistăm la automatizarea sectorului terţiar. Serviciile – de la şoferi la manageri şi de la copywriteri la vânzători – încep să fie oferite mult mai eficient de către roboţi decât de către oameni. Singura problemă este că nu mai există un al patrulea sector către care oamenii să migreze – ceea ce înseamnă că soluţia va fi una de ieşire din lumea economică aşa cum o ştim.
Nici capitalismul serviciilor, care a generat consensul neoliberal, şi nici (cu atât mai puţin) socialismul industrial pre-neoliberal nu au soluţii de a asigura tranziţia către o astfel de lume – şi nici soluţii de a asigura cooperarea dintre oameni în interiorul unei astfel de lumi.
Tocmai de aceea spuneam că succesul actualei variante a noului consens va fi de scurtă durată. El nu are cum să dureze mai mult de 2-3 cicluri electorale, din simplul motiv că revenirea la lumea industrială pre-neoliberală este imposibilă din punct de vedere tehnologic.
În acest interval de 10-15 ani vor apărea, sunt convins, şi alte variante ale noului consens, variante care chiar vor ţine cont de actualele realităţi tehnologice. Ei bine, abia aceste noi variante ale noului consens vor putea fi numite cu adevărat progresiste, fiindcă abia ele vor împinge lumea mai departe.
Post-work society, sharing economy, post-scarcity: oricum i-am spune, asta e lumea spre care ne îndreptăm şi pe care noile tehnologii o fac posibilă. Privită din perspectiva asta, actuala variantă a noului consens social e mai degrabă reacţionară; ea nu ne extinde libertatea, ci doar alimentează frustrările unora. Tocmai de aceea ea nu are niciun viitor, chiar dacă azi pare să fie singura care atrage atenţia (şi voturile).
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
