Între orbire şi luciditate

Tema a mai fost studiată: e vorba de călătoriile pe care le-au efectuat în Uniunea Sovietică o serie de scriitori occidentali ale căror mărturii favorabile urmau să fie exploatate de propaganda Kremlinului. În cele mai multe cazuri, vizitatorii veneau cu o imagine deja formată: având convingeri de stânga, vedeau în patria lui Stalin promisiunea „viitorului luminos”. E incredibil la câtă maculatură au dat naştere aceste călătorii ritualice, adevărate pelerinaje mistice. Nu puţini însă au fost şi cei care au ştiut să radiografieze realitatea şi care au surprins, cu admirabilă acuitate, esenţa sistemului sovietic. În cvasitotalitatea cazurilor ei au devenit ţinta unor infame campanii de denigrare dirijate, bineînţeles, de la Moscova.

Subiectul a fost reluat recent de Codruţ Constantinescu într-o carte cu titlul Mirajul utopiei (editura Vremea). Regăsim aici o serie de nume de mare notorietate, dar întâlnim şi altele foarte puţin sau deloc cunoscute. Interesant este că încă de la instalarea puterii sovietelor câţiva intelectuali au dat dovadă de o excepţională luciditate şi au diagnosticat fără greş sistemul. Un anume Serge de Chessin publică în 1919 (!) o carte intitulată În ţara demenţei roşii: revoluţia rusă; titlul spune totul. Notabilă este mărturia lui Constantin Constante (tatăl Lenei Constante), Colindând prin Rusia Sovietică. Note şi impresii de călătorie. 1916-1918, consemnând un periplu aventuros prin imensele spaţii ruseşti. Deosebit de preţioase sunt însemnările de călătorie din 1922 ale marelui reporter francez Albert Londres. La doar câţiva ani de la preluarea puterii de către Lenin şi ai lui, Londres vede peste tot mizerie, foamete, represiune, teroare. Descrie „lumea nouă” într-o frază memorabilă: „Îmi produce senzaţia că sunt într-un azil de nebuni în care nebunii le-au dat cămăşile de forţă gardienilor şi s-au apucat să guverneze”. Luciditate dovedeşte şi Dorothy Thompson, o ziaristă de renume în epocă. În Noua Rusie (1928), Thompson semnalează promiscuitatea din locuinţele comunitare, omniprezenţa birocraţiei, fanatismul ideologic, supravegherea permanentă a populaţiei („Întreaga administraţie nu este decât un amplu sistem de spionaj”), teroarea cotidiană, îndoctrinarea abrutizantă. Britanicul Malcolm Muggeridge dă detalii impresionante despre cumplita foamete din Ucraina, provocată în mod deliberat de Stalin în anii 1932-1934.

Când lucrurile par atât de evidente ne putem întreba cum de s-au perpetuat, decenii de-a rândul, minciuni grosolane privind starea de lucruri din U.R.S.S. O primă explicaţie ar fi credinţa oarbă a îndoctrinaţilor de marxism-leninism (A crede mai curând decât a vedea – se intitulează o carte din 2002 semnată de Rachel Mazuy, pe care am comentat-o la momentul respectiv). În al doilea rând, nu trebuie uitat că regimul nu precupeţea mijloacele materiale şi resursele propagandistice pentru a cuceri bunăvoinţa oaspetelui străin. Scriitori precum Romain Rolland erau tipăriţi în tiraje uriaşe, erau găzduiţi la hoteluri de mare lux, li se puneau la dispoziţie secretare, medici şi infirmiere, li se strecurau în pat amante devotate idealurilor partinice (cazul lui Romain Rolland este şi aici exemplar, cu acea prinţesă Koudachova secretară, ibovnică, în final soţie şi totodată – evident – agentă N.K.V.D.). Se organizau, zilnic, banchete monstruoase, cu risipă de icre negre şi alte delicatese (unii musafiri aveau aiuritoarea naivitate să creadă că aşa mâncau oamenii sovietici obişnuiţi!). Călătoriile oaspeţilor erau, oricum, strict încadrate: ei nu aveau voie să se abată de la anumite itinerarii, erau încontinuu însoţiţi de translatori şi de ghizi. Aşa se explică aberaţiile scrise de George Bernard Shaw, de Alexandru Sahia (mai târziu Geo Bogza şi G.Călinescu) şi de atâţia alţi tovarăşi de drum cărora Lenin le lipise o etichetă nu se poate mai potrivită: „idioţii utili”.

Două cazuri sunt ieşite din comun, fiind vorba de oameni politici importanţi, de la care te-ai aştepta la un plus de moderaţie şi de prudenţă. Primul caz e al francezului Edouard Herriot, în mai multe rânduri prim-ministru, politician proeminent, care s-a lăsat înşelat ca un copil de potemkiniada regizată de gazdele sale. Graţie unui martor s-a putut reconstitui savanta punere în scenă menită să-l înşele şi să-l impresioneze pe Herriot, o mascaradă enormă şi absurdă, mai ceva ca la „vizitele de lucru” ale lui Nicolae Ceauşescu. Al doilea caz uimitor este al vicepreşedintelui american Henry Wallace. El are o singură circumstanţă atenuantă: merge în Uniunea Sovietică în mai 1944, într-un moment în care americanii şi ruşii erau aliaţi împotriva Germaniei naziste. Altfel însă, e stupefiant să afli că Wallace, vizitând Siberia, a fost dus la… Kolîma, adică în unul din locurile cele mai sinistre ale Gulagului! Ei bine, şi de data aceasta regia a fost perfectă: nenorociţii care munceau în Nordul îngheţat (şi despre care vicepreşedintele nu şi-a dat seama că sunt deţinuţi) i-au adus aminte lui Wallace de… cuceritorii Vestului sălbatic!

Din fericire, au existat şi intelectuali care nu s-au lăsat păcăliţi. Codruţ Constantinescu le acordă, în cartea sa, locul cuvenit: Panait Istrati, Arthur Koestler, André Gide, Ante Ciliga. Ultimul, militant comunist din Iugoslavia, a trăit mai mulţi ani în U.R.S.S. şi a scris o carte devastatoare: În ţara marii minciuni. Cu toţii au fost calomniaţi, târâţi în noroi, trataţi drept „trădători” şi „renegaţi”. În jurnalul de călătorie al lui Gide citim această frază teribilă: „Mă îndoiesc că în oricare altă ţară de azi, chiar şi Germania lui Hitler, spiritul să fie (…) mai înfricoşat (terorizat), mai subjugat”. O asemenea afirmaţie ar fi trebuit să risipească iluziile naivilor. Numai că „mirajul utopiei” ţine de partea de iraţional a fiinţei umane.