Islamul şi democraţia

Urmărind tumultuoasele desfăşurări din ultimii ani din lumea musulmană tind să-i dau dreptate fostului preşedinte al Egiptului, Hosni Mubarak, care, cu câteva zile înainte de a fi debarcat, îi spunea omologului său american, Barack Obama, că în ţările musulmane leadershipul nu poate fi asigurat decât pe două căi: ori prin dictatură, ori printr-un regim fundamentalist islamic. Încercările „primăverii arabe” de a democratiza aceste societăţi s-au soldat peste tot cu eşecuri lamentabile. Iar exemplele sunt numeroase: Algeria, Egipt, Tunisia, Libia, Irak, Afganistan, Pakistan, Yemen, Bahrein, Siria şi istoria nu s-a sfârşit.

Se dovedeşte faptul că Islamul nu este compatibil cu democraţia de tip occidental. Au fost înlăturaţi câţiva dictatori, care, pe lângă multele păcate, prezentau avantajul stabilităţii şi predictibilităţii. Odată înlăturaţi, s-au deschis adevărate cutii ale Pandorei, forţe dintre cele mai tenebroase ieşind la suprafaţă şi ajungând chiar la putere. Este şi de înţeles: unde să fi învăţat aceşti oameni democraţia, când regulile acestor comunităţi sunt cu totul diferite? În ultimele sute de ani, Islamul s-a centrat pe Coran şi pe Sharia, refuzând, în genere, elementele de modernitate care avansau în Vest, dar acumulând frustrări şi resentimente dintre cele mai dure. Cum să impui pluripartidismul şi separaţia puterilor specifică statului de drept acolo unde religia nu e separată de politică, de economie şi domină toate nivelurile societăţii, toate instituţiile şi toate comportamentele?

În plus, faţă de ura contra Occidentului, face ravagii şi războiul interconfesional intern, cere-i opune în special pe suniţi şi şiiţi. Graniţele între noile state apărute în Orientul Mijlociu după primul război mondial au fost trasate foarte prost din punctul de vedere al acestor criterii confesionale şi chiar etnice. În plus, aceste organizaţii gen Fraţii Musulmani, Salafiţii, Al-Qaida, au devenit jucători non-state foarte puternici, transgresând frontierele, visul lor fiind înlăturarea vechilor conducători şi instaurarea unui nou Califat, guvernat după principii islamice. Acesta este planul strategic, pentru care fac martiraj şi la implementarea căruia – trebuie să recunoaştem – Occidentul, în naivitatea lui geopolitică, i-a ajutat foarte mult, iar acum s-a trezit cu un haos cvasigeneral în regiune, unde nu prea mai are interlocutori. Cu cine să negociezi în Siria? Cine sunt băieţii buni din Libia sau Yemen sau Afganistan, sau Pakistan? De aceea europenii preferă să nu se mai implice. Este pentru prima dată când britanicii nu merg cu americanii, care sunt pe cale să se compromită ca lider mondial cu toate aceste gafe făcute în zonă, unde evoluţiile şi interesele sunt foarte fluide, mişcătoare ca nisipurile deşertului. Urmăriţi în acest sens politica Arabiei Saudite, ce poate fi un remarcabil studiu de caz. Asta înseamnă să intervii militar, fără a înţelege cultura şi modul de viaţă al acestor popoare. Şi asta se întîmplă de aproape o mie de ani…

Toată această dezordine, în care aproape oricine poate pune mâna pe arme de distrugere în masă, expune foarte mult Israelul, care are de luptat pe toate fronturile şi nu-i va fi uşor, în pofida sprijinului american. Dar şi în America se aud voci, cum e cea a lui Henry Kissinger, dar şi alte nume notorii, care prevăd că peste zece ani Israelul nu va mai exista ca stat, ceea ce reprezintă o mare provocare. În ultimii ani, Obama l-a temperat cât a putut pe Netanyahu, care e foarte belicos şi vizează distrugerea Siriei, apoi a Iranului, apreciind greşit, după părerea mea, riscurile care decurg de aici. Dar, cu siguranţă, Congresul Mondial Evreiesc are şi un plan B în cazul în care teritoriul israelian va fi copleşit de rachete.

De ce nu poate reuşi un Islam democratic (vezi procentele partidului lui El Baradei în Egipt)? Cred că explicaţia principală ţine de religia lor. Ei îl concep pe Allah, Dumnezeu unic, ca pe o persoană atotputernică căreia trebuie să i te supui (asta şi înseamnă Islam), căruia trebuie să-i încredinţezi toată viaţa ta, la care trebuie să te rogi, şi care e deasupra tuturor celorlalte religii. Coranul e totul – singura scriptură revelată integral, Mahomed – cel mai mare profet, dar care a fost un simplu purtător de cuvânt etc. Nici vorbă de unirea omului cu divinul, ca în alte religii, direct sau prin intermediari, exceptându-i pe sufişti. Regulile sunt foarte precise pentru toată lumea iar libertatea de mişcare tinde spre zero, deşi interpretări sunt felurite. De aici foarte multă încrâncenare, aroganţă, curaj nebunesc, spirit de sacrificiu şi lipsă de flexibilitate, dar şi o anumită onoare şi demnitate pe care noi nu o înţelegem, o atitudine de genul „totul sau nimic”, în care încap puţine nuanţe şi puţine iertări. În orice caz, musulmanii, sub o formă sau alta, nu vor ierta niciodată Occidentul nici măcar pentru faptul că există. Iar umma musulmană adună acum circa 1,5 miliarde de suflete…