La rând, Bulgaria

Demonstraţiile, ca formă de protest împotriva puterii, ca mijloc eficient de presiune pentru satisfacerea celor mai diverse revendicări, au deja o istorie respectabilă.

Este de la sine înţeles că ele se înmulţesc spectaculos şi capătă amploare în perioadele de criză – îndeosebi economică, dar şi politică, morală etc. de obicei, una dintre aceste crize oferă ocazia manifestării celorlalte – dacă nu chiar le determină.

Este un truism că lumea de azi trece printr-o criză, iar dacă acceptăm teza globalizării, suntem obligaţi să constatăm că şi criza tinde să devină globală. De obicei noi, europenii, vorbim de criza UE – pentru că este cea care ne afectează cel mai direct. În realitate, privind şi dincolo de ograda noastră – peste graniţele UE – vedem cât de multe alte zone ale lumii se află în criză.

Lumea arabă a explodat, cu vreo 2 ani în urmă, şi este departe de a se linişti; în Siria s-a ajuns chiar la un război civil sângeros. În Turcia, Erdogan constată, pe zi ce trece, că nici ameninţările şi nici contrademonstraţiile nu-i pot calma pe revoltaţi. În Brazilia – ţară aflată, de câţiva ani, în plin avânt economic, ca şi Turcia – demonstraţiile adună sute de mii de oameni, uneori chiar peste milion, pe măsura mărimii ţării. Şi nici alte state sud-americane nu se simt prea bine.

De fapt, în orice direcţie a lumii am privi, vedem tensiuni, crize, nemulţumiri şi, în consecinţă, demonstraţii în care se clamează fel de fel de revendicări, de la demisia guvernului până la schimbări din funcţie a unora sau altora etc.

Acum a venit rândul vecinei noastre, Bulgaria. Atmosfera era încordată încă din timpul fostului guvern de dreapta a lui Boiko Borisov – care guvern a şi căzut în urma protestelor unor largi pături ale populaţiei. Nemulţumirile erau provocate de politica de austeritate a lui Borisov, impusă de criza generală prin care trece majoritatea ţărilor din UE, austeritate care declanşează reacţii dure ale populaţiei şi în alte ţări ale UE ca Grecia, Italia, Spania, Portugalia etc.

În Bulgaria, după căderea guvernului Borisov, peste criza economică s-a suprapus una politică; alegerile anticipate nu au dat câştig de cauză nici unui partid sau alianţe, aşa încât s-a ajuns la soluţia – aproape întotdeauna precară – a unui guvern minoritar, condus de premierul Plamen Oreşarski. Până aici, nimic deosebit. Numai că premierul, sfătuit prost sau fiind sub mare presiune, a făcut câteva numiri în funcţii care, pur şi simplu, au revoltat opinia publică.

Întâi, a pus ministru adjunct la Interne pe unul Ivan Ivanov, despre care televiziunea naţională a aflat că fusese implicat în crima organizată; după doar două ore l-a demis, dar gafa a fost făcută.

Mai revoltător a fost, însă, un alt gest necugetat al primului-ministru; l-a numit sau a influenţat Guvernul să-l voteze pe Delyan Peerski – din Mişcarea Turcă – şef al DANS – Agenţia de Stat pentru Securitate Naţională.

Acest Peerski – în vârstă de doar 32 de ani – este cel mai mare mogul de Presă, Radio-TV din Bulgaria şi a fost anchetat pentru corupţie când era vice prim-ministru în Guvern, între 2005 – 2009. Colac peste pupăză, lumea a aflat că el a primit – în doar trei zile şi înainte de numire – şi accesul la documente de stat strict secrete, procedură care, de regulă, durează cel puţin o lună şi chiar mai mult.

Numirea celor doi pătaţi în aceste funcţii importante a fost scânteia care a declanşat incendiul ce mocnea de mai multă vreme. De vreo săptămână şi jumătate, demonstraţiile se ţin lanţ la Sofia, dar şi la Varna, Plovdiv şi în alte oraşe. Se pichetează Guvernul, se blochează bulevarde şi poduri, se strigă lozinci tot mai radicale – mă rog, tot tacâmul. Nu puteau lipsi, bineînţeles, nici protestatarii plătiţi, metodă cunoscută şi în alte părţi, practicată acolo de Partidul Naţionalist Ataka al lui Volen Sidorov.

Se-nţelege că demiterea celor doi nu a rezolvat problema. Numirea lor a readus în mintea bulgarilor problema generală a corupţiei – plagă veche şi greu de vindecat, a Bulgariei.

Aşa încât, revoltaţii au trecut de la lozinci împotriva celor doi corupţi, la lozinci împotriva corupţiei, în general, şi mai apoi, în mod firesc, la revendicări de ordin economic. Şi tot în mod firesc, guvernul a adoptat măsuri de urgenţă pentru a calma spiritele; subvenţii la încălzire, alocaţii de maternitate mărite, creşterea pensiilor şi a salariilor bugetarilor.

Nu ştiu în ce măsură acestea îi vor face pe oameni să se întoarcă la casele lor, mai ales că ei cer şi alte lucruri, ceva mai complicate: demisia guvernului şi alte alegeri anticipate. Cei din stradă spun că au votat pentru partidele care nu au atins pragul de intrare în Parlament, sau nu au votat deloc partidele care au intrat şi, ca atare, se simt nereprezentaţi şi cer alegeri noi.

Ceea ce se întâmplă în Bulgaria nu trebuie să ne mire prea mult. Bulgaria este unul din statele mici şi cele mai sărace ale UE. Ea a fost lovită dur de criza UE în condiţiile în care, oricum, PIB-ul pe locuitor, în termenii parităţii puterii de cumpărare, este sub 50% din media UE, iar rata şomajului în aprilie 2012 era de 12,6%. Deşi are unul dintre cele mai scăzute impozite pe venit din UE, pentru persoane şi firme, şi o datorie publică foarte mică – doar 16,3% din PIB, în 2011, corupţia rămâne o chestiune gravă care afectează semnificativ câştigurile din celelalte domenii.

Una peste alta, Bulgaria se pare că a intrat în caruselul ţărilor UE în care criza produce cele mai mari nemulţumiri şi, în consecinţă, ample mişcări de protest. Spre deosebire de Italia şi Spania, cred că un factor agravant pentru Bulgaria este corupţia la toate nivelurile – moştenire otomano-balcanică greu de eradicat.

Sper ca Bulgaria să poată trece, cât mai repede, peste aceste momente dificile pentru că nu este bine când vecinul are necazuri, de orice natură, nemaivorbind când îi ia casa foc…