Liceul Brukenthal

În 1975, ai mei au hotărât să se întoarcă, după 26 de ani trăiţi la Apoldu de Sus, la Amnaş, satul lor natal. Cum la şcoala de la Amnaş nu se făcea engleză ca limbă străină, ci rusă, s-a reuşit să fiu transferat, după trimestrul unu, la Şcoala Generală Nr. 12 din Sibiu, şcoală care avea şi clase cu predare în limba germană. Cele două trimestre făcute la Sibiu aveau să-mi pună viaţa într-o anume direcţie (zău dacă ştiu ce-aş fi făcut de nu ajungeam, printr-o conjunctură, la Sibiu): când am terminat generala, vreo şapte din clasa noastră ne-am înscris pentru admitere la Liceul teoretic Nr. 1 (fost şi redevenit, după 1989, "Samuel von Brukenthal", iar între 1977 şi 1989 "Liceul de Matematică-Fizică Nr. 1"). Ca un făcut, norocul a dat şi a doua oară peste mine: de la Ministerul Educaţiei s-a hotărât ca în acel an 1976, Liceul Brukenthal să primească trei clase la secţia de real, aşa că toţi cei înscrişi au fost declaraţi admişi, fără să mai fie nevoie de examen! Am prins doar un an de liceu teoretic, un an în care până şi noi, cei de la secţia reală, ulterior de matematică-fizică, am făcut latină. În ciuda „tehnicizării” – ce ore de rezistenţa materialelor mai făceam… – acest liceu cu tradiţie (în anul absolvirii mele, deci în 1980, aveau să fie sărbătoriţi 600 de ani de existenţă a şcolii!) avea să ne garanteze aproape la toţi un loc la facultate. Explicaţia simplă: şcolile cu tradiţie mare impun într-un fel sau altul tradiţia… performanţei, profesorii erau foarte severi, iar cine era obişnuit cu note mari din generală avea să constate repede că la acest liceu nu era de glumă. Ca fapt divers: primul meu zece din liceu la limba germană (materie făcută timp de patru ani cu foarte severa profesoară Ortrud Speck!) ştiţi când l-am luat? Abia la bacalaureat! (În paranteză fie spus: pe vremea aceea, în ciuda sistemului, nota mare era notă mare – nimeni nu arunca cu note de 9 ori 10 în elevi, pe cine ştie ce criterii extra-şcolare sau din vreo simpatie partizană!)

Dar să revin: bucuria a ţinut doi ani, când treapta a adus cu ea o triere dură: din cele trei clase trebuia să rămână şi a rămas una singură! Nu pot să nu relatez cum m-am perpelit eu înainte de examenul de treaptă (câte-o probă scrisă la matematică şi la fizică!): ce naiba fac dacă nu iau treapta? Umblam prin Sibiu, mă uitam la diverse alte licee aşa, pe din afară, să mă obişnuiesc un pic şi cu gândul că aş putea să ajung la vreunul din şcolile tehnico-industriale de-a pururea! Ei bine, nici în ziua de azi nu ştiu ce şi cum s-a întâmplat că eu, cu grosul generalei făcut la ţară, eu, care într-a IX-a şi a X-a eram în clasa mea (exclusiv de băieţi!) cel mult în partea de sus a… mijlocului, eu care nu excelam la fizică (spre deosebire de Iohannis, ca să fac o glumă – iar ca fapt divers, singura mea notă de 4 aveam s-o iau printr-a XI-a la… fizică!), am luat treapta cu a doua medie, cu un – dacă nu mă-nşeală memoria (asta pentru că la fel s-a întâmplat şi la bacalaureat) – neverosimil 9!

Şi acum hai să descriu un pic părţile „colaterale” ale educaţiei primite la liceul Brukenthal. În primul rând, trebuie menţionat faptul că în fiecare an, pentru cei de-a IX-a se organiza un curs de dans – de la clasicul vals până la tangou, foxtrott şi altele (pe care, spre ruşinea mea, le-am uitat…) – în aula şcolii! Apoi, liceul avea un cor renumit (Cantores juvenes), iar odată cu intonarea imnului Deşteaptă-te române de către candidatul Iohannis în ultima zi de campanie, în timpul unei conferinţe de presă, am aflat că şi Iohannis a făcut parte din acel cor! Dar liceul avea şi o fanfară, mai scotea şi o revistă (Jugendecho/ Ecoul Tinereţii). An de an, se organiza un Fasching(carnaval/ bal mascat). An de an, se organizau trei tabere de schi (două la Cabana Prejba în vacanţa de iarnă, una la Lacul Bâlea în vacanţa de primăvară).

În ce mă priveşte, am participat timp de trei ani la una din tabărele de schi de la Cabana Prejba – nu şi într-a XII-a, vorba aceea: să stau acasă şi să învăţ pentru admitere. (Mare lucru n-am învăţat – dar atunci am început să… scriu!) Pe vremea aia încă nu era nebunia cu meditaţiile, chiar nici nu ştiu dacă cineva dintre noi a făcut ore de pregătire pentru admiterea la facultate, dar oricum aproape toţi am reuşit din prima!

Ce-ar mai fi de spus? Pentru a înţelege şi faptul că a rămâne decis să nu emigrezi în RFG nu era o chestiune chiar uşoară, trebuie să vă imaginaţi că încă de pe vremea mea (deci şi a lui Iohannis) nu trecea an de liceu în care să nu emigreze în Germania Federală măcar un coleg de clasă!

Iohannis s-a decis să rămână chiar şi după ruperea „digului” din decembrie 1989, iar decizia lui ilustrează un lucru: atunci când îţi asumi un destin, acesta tinde să capete profunzime şi strălucire.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist