Caută 
1 MIN
Supremaţia cunoştinţelor medicale ale medicului nu echivalează cu soluţia unei relaţii de tip decident-efector, întrucât relaţia medic-pacient înseamnă cunoaşterea pacientului şi respectarea valorilor sale.
Accesarea sistemului de sănătate reprezintă de multe ori un motiv de angoasă pentru pacient, fiind grevată de nelinişte (ce boală îmi vor descoperi medicii), experienţe pozitive sau negative ale apropiaţilor, constrângeri financiare sau legate de timp, motiv de întrebări cu privire la condiţiile din instituţiile sanitare, disponibilitatea şi profesionalismul personalului sanitar, costuri şi multe altele. De asemenea, experienţa anterioară a pacientului legată de sistemul de sănătate îşi poate spune cuvântul. De celalaltă parte, experienţa medicului, subfinanţarea cronică a sistemului, condiţiile improprii de desfăşurare a activităţii, programul de lucru raportat la numărul mare de pacienţi îşi fac simţită prezenţa. Într-un astfel de context, apar întrebări pertinente de tipul care relaţie medic-pacient?, de ce o relaţie medic-pacient?, cum să existe o relaţie medic-pacient? sau ce contează pentru “actorii” acestei relaţii?
Relaţia medic-pacient trebuie să existe însă în sensul autentic al acesteia. Medicina reprezintă o misiune umanistă, grevată fiind de o responsabilitate enormă, aceea a vieţii şi sănătăţii umane. În acelaşi timp, relaţia medic-pacient nu se mărgineşte doar la aspectele profesionale, pacientul nefiind o sumă de semne şi simptome sau un număr de ordine al biroului de internări, ci este omul care are o problemă de sănătate în toată complexitate sa, cu anumite valori asupra stării de bine, cu anumite valori culturale sau religioase, cu un anumit grad de educaţie, cu aşteptări, trăiri, emoţii şi sentimente. În consecinţă, tot demersul diagnostic şi terapeutic se adresează omului şi nu simptomelor. Privită în acest mod, relaţia medic-pacient are sensul unei relaţii de parteneriat bazată pe valori umane precum respectul, onestitatea, loialitatea, comunicarea, în care ambele părţi implicate au roluri bine definite, fără a exista elemente de superioritate. Supremaţia cunoştinţelor medicale ale medicului nu echivalează cu soluţia unei relaţii de tip decident-efector, întrucât relaţia medic-pacient înseamnă cunoaşterea pacientului şi respectarea valorilor sale. Fiecare pacient este diferit şi este irealist să ne imaginăm că împărtăşim cu toţii acelaşi set de valori, respectiv binele din viziunea medicului (în majoritatea cazurilor fiind judecat pe considerente pur medicale, în termeni de prezervare a vieţii, salvare a vieţii, calitate a vieţii) poate să nu coincidă cu binele din viziunea pacientului (pentru un pacient Martor al lui Iehova – o transfuzie de sânge îi va produce mai mult rău decât bine, pentru un pacient cu un statut socio-economic defavorizat, un tratament foarte scump, care să nu şi-l poată permite pe termen lung, chiar dacă este considerat „standardul de aur” nu-i va produce un beneficiu real). De aceea, relaţia medic-pacient se impune ca un parteneriat pe termen lung, bazat pe comunicare şi pe cunoaştere interumană. Valenţele acestei relaţii sunt, pe lângă cele care ţin de competenţa profesională, şi valenţe sociale, psihologice sau culturale, care trebuie cunoscute, recunoscute şi respectate de ambele părţi pentru ca dezideratul umanist al profesiei medicale – binele pacientului, văzut nu numai în termeni de dorinţă (vreau binele pacientului meu), ci în termeni de rezultat (ca medici – avem datoria morală de a avea o contribuţie activă la binele individului) să poată fi atins şi respectat mai departe. De aceea, ne interesează ca parteneri cu drepturi egale ce înseamnă bine pentru pacienţii din faţa noastră, iar acest lucru nu poate fi desluşit decât prin promovarea şi respectarea valorilor interumane.
Încurajând un astfel de parteneriat creăm practic premisele unui management de calitate al suferinţei pacientului.
Ce contează cu adevărat pentru pacient? Răspunsul la această întrebare nu va avea ca suport o sumă de studii ştiinţifice (care există şi în acest sens), ci părerea celor cu care am avut privilegiul să interacţionez – pacienţi şi mentori extraordinari. Contează să-i fii alături, să faci tot ce poţi pentru a-l asculta şi înţelege suferinţa şi să-l dirijezi spre un curs al acţiunii care să-i respecte valoarea sa de bine, contează ca acesta să plece din cabinetul medical cu un sentiment de încredere, de siguranţă că există cineva pentru care boala sau simptomul său are importanţă şi care îşi va pune toate cunoştinţele medicale în sprijinul său. Cineva dispus să-l trateze ca pe o fiinţă umană, cu toate implicaţiile.
Poate părea greu de pus în practică, irealist sau naiv, dar rămâne modelul care nu-şi va pierde niciodată valoarea, indiferent de timp sau de sistem, iar satisfacţia care o oferă nu poate fi cuantificată!
Mihaela-Cătălina Vicol este şef de lucrări doctorale în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr.T.Popa”, Iaşi, Disciplina Medicină Legală, Deontologie medicală şi Bioetică şi medic specialist în medicina de familie, www.medicinadefamilieiasi.ro
