Condamnat la izolare

Un fotoliu rulant pentru persoane cu handicap este ceea ce-i poate face viata mai frumoasa lui Verginel Ghindaru, din Timboiesti. Sarmanul are doar 17 ani, sufera de tetrapareza spastica, intirziere psihica accentuata si epilepsie si, fiindca anii au trecut si a devenit prea greu, mama lui nu-l mai poate duce in brate. De prea multa vreme Verginel zace, plin de bale si urina, in patul din singura odaie locuibila a casei parintesti. Mama sa nu are destule haine cu care sa-l schimbe si nici medicamente care sa-i calmeze sarmanului crizele.
De cum intri in casa familiei Ghindar te loveste mirosul greu de urina. Nu trebuie sa te straduiesti prea mult ca sa afli care e sursa: un biet trup chircit intr-unul din paturi. Are privirile ratacite si figura chinuita de grimase. N-a vorbit niciodata, n-a reusit sa manince singur, nici sa comunice sau sa se deplaseze pe picioarele proprii. S-a nascut intr-o familie cu sase copii. O familie mult prea saraca pentru asemenea necaz. Insa, cu toate astea, nici mamei si nici tatalui sau nu le-a trecut vreodata prin minte sa-l abandoneze. „Chiar daca traim asa cum ne vedeti, am crescut sase copii cu tot cu Verginel. N-am vrut sa-l dam la stat. Am zis ca-i copilul nostru si cum om putea, l-om creste si pe el pe linga ceilalti. Necazul este ca a crescut, acum are 17 ani si cit as vrea, tot nu-l mai pot duce in brate. Este prea greu pentru mine. E greu si sa-l spal, sa-l intorc de pe-o parte pe cealalta, dar sa-l mai duc in brate”, spune Veta, mama baiatului. La ora vizitei noastre, Verginel era in locul lui obisnuit din pat, imbracat doar cu o pereche de pantaloni din pinza subtire si o bluza de trening. Nu numai bluza, dar si patura pe care statea, ca si plapuma pe care-si rezemase capul, erau ude. Pline de balele care-i curgeau bietului baiat prin gura vesnic deschisa. „Uite asa ma chinui cu el. Nici nu-l schimb bine si iar se uda. Ba-i curg balele, ba face pe el. Il mai las asa ca n-am incotro. Cu ce haine sa-l schimb? Si cu spalatul e greu, trebuie sa ma duc sa car apa tocmai de la fintina de jos. Va spun, e vai de noi”, se vaita Veta. In casa lor, construita din chirpici si acoperita cu cartoane, inca nu a fost instalat curentul electric. Nu exista nici lampa cu gaz si nici luminari. Toate acestea costa, iar familia femeii trebuie sa se descurce din doua milioane lei pe care aceasta le primeste drept salariu de insotitor, plus alocatia dubla a baiatului.
„Ii mestec mincarea”
Verginel este atit de slab, incit pare ca lipsa hranei il face sa stea asa lesinat. Din cind in cind reuseste sa se ridice in fund, sprijinindu-se involuntar pe miinile subtiri. Nelinistit, incepe sa-si roteasca ochii, apoi capul, naclaind totul de bale si scotind sunete ragusite. Priveliste cutremuratoare, care-ti increteste pielea pe tine… Mereu intoarce capul spre lumina, tinjind parca dupa un pic de libertate. Dupa un pic de aer curat si dupa alta imagine decit peretii scorojiti si afumati ai odaii sale. „L-as mai socate afara, l-as plimba, dar nu mai pot, ca-i greu. Ne-am rugat de cine am putut sa-i dea si lui un carucior de handicapat, dar nu ne-a dat nimeni. In schimb ne cheama in fiecare an la comisie, de parca asta ar fi copil care se mai poate face bine… In orice caz, un carucior ar fi tare bun. Altfel ce sa facem? Sa-l tinem inchis in casa cite zile-o mai avea?”, se vaita Veta. Sarmana femeie povesteste ca baiatul face des crize. Mai ales noaptea, cind se scoala brusc din somn si incepe sa tipe, sa tremure, sa faca spume la gura. Medicii i-au prescris baiatului, bine-nteles, o serie de medicamente pe care, din lipsa de bani, nu poate sa i le cumpere. Iar de gratuitati, mai rar poate fi vorba.
Desigur, Verginel are si momente cind e linistit. Cind reuseste sa-si focalizeze totusi privirea pe o persoana sau alta, prezenta in cimpul sau vizual. Dar singurul lucru pe care baiatul poate sa-l faca foarte bine este sa rupa. Sa sfisie sau sa farimiteze bucata cu bucata tot ce i se da in mina.
Veta spune ca numai cine s-a confruntat cu asa un necaz poate intelege chinul prin care trece zi dupa zi si noapte de noapte. In 17 ani, de cind ingrijeste de fiul sau atit de bolnav, deseori i-a venit sa-si ia cimpii. Nu de altceva, ci din cauza saraciei care-i limiteaza posibilitatile de a-i asigura baiatului ei macar strictul necesar. Haine de schimb nu are, nici detergenti cu care sa le spele ca lumea pe cele existente totusi.”Nici mincare nu am, ca sa-i dau sa mai prinda putere. Copilul nu poate sa mestece si trebuie sa-i dau tot pasat. Ii mestec eu mincarea si i-o dau asa, mestecata”, spune Veta. Pe linga handicap, lui Verginel i s-a adaugat de ceva vreme o noua suferinta. Sarmanului i s-au ros toti dintii de jos si-l dor groaznic. Parintii lui nu au nici o posibilitate sa-l duca la dentist si nici sa dea bani pe algocalmine nu-si permit. Asista neputinciosi la crizele copilului lor, gindindu-se ca acestea ar putea fi provocate si de infectia dentara.
Un fotoliu rulant
In alte tari, un copil atit de bolnav ar primi ingrijiri speciale. In alte tari, el ar face regulat tratament kinetoterapeutic, ar primi gratuit un fotoliu rulant si medicatie la fel de gratuita. In tarile cu pretentii de reala civilizatie, i s-ar acorda atentia cuvenita oricarui om. Aici la noi, sarmanul baietel poate fi asemuit unui animal. Pentru ca oricum nu comunica si pentru ca ai lui inoata in saracie, nu i se iau in consideratie decit nevoile primare. Si nici acelea in totalitate.
Chiar asa, cu mintile ratacite si cu trupul slabit de boala, lui Verginel i s-ar putea reda ceva din demnitatea cuvenita fiintei umane. Un fotoliu rulant, care sa-l faca din nou prezent in mijlocul comunitatii in care traieste, e cel mai acut lucru care-i lipseste acestui baiat. Fara sa vrea a venit pe lume si fara sa vrea, inca traieste. Poate ca Dumnezeu i-a dat viata lunga. O existenta pe care totusi, n-ar merita sa o traiasca in pat. Inchis fara scapare intre cei patru pereti ai casei parintesti. (Laura BREANA)