Copilarie fara Mos Craciun

Sapte prichindei, cu virste cuprinse intre unu si opt ani, isi traiesc copilaria ingramaditi intr-unul din cele doua paturi ale singurei odai ce constituie caminul parintesc. Desi se straduiesc sa cistige un ban pentru piinea cea de toate zilele, parintii micutilor nu reusesc sa le asigure nici macar strictul necesar de hainute. Astfel, cu tot frigul de afara, copiii isi petrec zilele si noptile in fundul gol, cel mai imbracat fiind cel mai mare dintre frati, si asta fiindca merge la scoala. Pentru acesti micuti, Craciunul ar putea deveni miracol numai cu ajutorul nostru, al tuturor.
Verginica E. Marin si barbatul ei, Gheorghe Calin, din satul Ruget, comuna Timboiesti, au doar 29 de ani si casa plina de copii. Cit a tinut caldura, tincii amestecau praful ograzii cu piciorutele goale, fugarind gainile ratacite ale vecinilor si catelandri iviti de peste tot, ca ciupercile dupa ploaie. De cind a dat frigul insa, cei sapte prichindei au fost adunati in casa de parintii lor. N-au trecut la „tinuta de iarna” pentru ca pur si simplu nu au asa ceva. Cu piciorutele goale lipaie acum pe lutul rece, denivelat al odaii. Iar cind in soba anemica – ce gazduieste indeobste doar cratite goale – nu arde nici un vreasc, ei se ingramadesc unul intr-altul, printre zdrentele ce tin loc de asternut pe paturile improvizate din citeva scinduri. Ieri, cind reporterii nostri le-au deschis poarta, perechi de ochisori curiosi au rasarit din spatele gemlicurilor afumate. Te asteptai cumva ca de dincolo de usa sa apara niscaiva pitici desprinsi din vreo poveste, atit de incredibile pareau capusoarele itite fara veste pe linga giurgiuvele. Nici n-a apucat mama lor – Verginica – sa faca doi pasi pe prispa ca prichindeii s-au si napustit dupa ea, agatindu-i-se de fuste. Cu talpile goale dar cu capetele acoperite cu baticuri ori caciulite, saracutii zimbeau timid, rasucindu-si bluzitele mizere intre degetele. „Am sapte, da’ nu-s toti acasa. Unu-i dus la scoala, tre’ sa se-ntoarca. Asa a fost sa fie. Anu’ si cirlanu’ cum se zice. Da’ acu’ gata, nu mai fac. Am facut o injectie si nu mai ramin gravida”, ne-a intimpinat Verginica. La inceput a zis ca-i joaca, dar acum, cind ii pling copiii de foame si n-are ce arunca in oale, vede ca nu-i de gluma.
„Azi nici malai n-avem”…
…explica mama celor sapte pusti. „Noroc de citiva cartofi, i-am fiert si am facut un fel de ciorba. Asta au mincat. Nici bani n-avem, chiar daca barbatu-meu munceste. Da’ multumesc lui Dumnezeu, sintem sanatosi. Ca daca mai era si boala in toata saracia asta, nu stiu ce ne faceam”, spunea Verginica.
Toti cei noua membri ai familiei lui Calin Gheorghe traiesc din alocatii si ajutorul social primit de la Primarie. Barbatul e cunoscut ca om muncitor si priceput la toate. Cit e de treaba cu agricultura nu refuza pe nimeni si munceste cu ziua acolo unde este solicitat. Dar noua guri sint greu de potolit si ca sa mai scoata un ban, impleteste cosuri din nuiele. „Daca le fac cu materialul meu, le vind cu 50 de mii lei. Daca omul aduce nuiele, le fac cu 25 de mii”, spune Calin.
Costel Costachiou, viceprimarul comunei Timboiesti, spune ca tatal celor sapte copii este tare priceput si in alte meserii: „De exemplu la fierarie. Dar n-are sculele care-i trebuiesc si nici cu ce sa si le cumpere. Noi, ca primarie, ii ajutam in limitele legale. Aceasta familie este de apreciat ca isi da totusi interesul si muncesc, nu stau la baut, ca altii”. Cu toata straduinta insa, Calin n-a reusit sa faca mai mult pentru familia lui. A ridicat cu palmele sale o casuta pe care a reusit de-a varuit-o, a incropit o soba din lut, iar din citeva scinduri a reusit sa improvizeze doua paturi in care-si aduna pustimea la un loc. De dulap nu au avut nevoie. Nu de alta, dar toate hainele pe care le au le-au pus pe ei, in speranta ca le-o fi mai cald pina da coltul ierbii: citeva pulovarase zdrentuite, de sub care ies tricouri capatate de pomana de la unul sau altul. Nici vorba de sapun sau detergenti. Pentru acesti copii, periuta de dinti nu exista nici macar ca notiune, iar singurele jucarii pe care le-au avut vreodata sint crengutele pomilor si colbul razvratit cu ele.
Ca sa mai iasa din foame, Calin a incercat sa faca productiv pamintul sterp ce-i inconjoara casa. „Am pus ceva porumb aici, pe vale, dar n-a iesit. N-ai cum sa cultivi nimic. E pamint mergator aici. Daca nu-i pus copac pe el, merge la vale. Si alt pamint nu avem, decit ce-i aici, in jurul casei. Cit e de treaba, muncesc cu ziua la lume. Acum nu mai am unde si impletesc cosuri. M-am dus cu unu’ la lemne, la padure, ca mi-a promis ca-mi da malai pentru copii. El si-a rezolvat treaba, dar malai nu mi-a mai dat. Astia-s oamenii…”, a spus Calin, necajit. Incercam sa-i ridicam moralul, fericindu-l ca are totusi in curte, un porc. „Nu-i al meu”, zice, rizind cu amaraciune. „E-al vecinei. Nu avea unde sa-l tina si m-a rugat sa-l tin eu in curtea mea”.
Miracolul Craciunului
I-am intrebat, ce-i drept cu jena, ce-or sa manince de Craciun. Vorba aia, momentul Nasterii Domnului se apropie cu repeziciune si fiecare crestin si-ar dori pe masa tot felul de bunatati, ca sa sarbatoreasca. Calin si nevasta-sa nu-si permit nici sa doreasca, nici sa viseze la asa ceva. In ograda lor, minuni nu s-au intimplat niciodata si cu atit mai putin se asteapta sa se intimple acum. Nici el si nici Verginica nu-s mai imbracati sau mai satui decit copiii lor. Fac iarna el – intr-un pulover destramat si ea, intr-o fusta amarita si-o bluza de trening. Cu toate astea, mai au puterea sa si glumeasca. „Am palton, da-l tin in pod, nu-l dau jos”, ride Calin, pentru ca tot el sa revina. „Cit se mai poate, stam asa. Cind o da gerul, intram toti in casa. Mai greu cu lemnele, ca n-avem si trebuie sa adunam baremi ceva vreascuri”.
Ingropati in saracie, copiii lui Calin n-au auzit in viata lor de Craciun. Si cu atit mai putin de bunul Mos, care trece pe la majoritatea copiilor lumii, lasindu-le daruri. Pe de o parte, poate este mai bine asa. Nu sufera. Nici ca n-au brad – n-au aflat inca de acest obicei – si nici ca au fost ocoliti de mult iubitul personaj al sarbatorilor albe. Ei traiesc de pe o zi pe alta cu minutele inghetate de frig, cu piciorutele goale si patrunsi de foamea devenita mod de viata. Parintii lor sint atit de saraci ca noptile nici macar n-au cu ce sa-i inveleasca.
Undeva, parca la capatul lumii, sapte suflete de copii vor trece peste Craciun fara sa stie. Fara sa mearga la biserica, fiindca n-au cu ce sa se imbrace. Fara sa se bucure, fiindca nimeni nu le da vreun motiv de bucurie. Undeva, parca la capatul lumii, sapte copii asteapta un ajutor. Un miracol. O minune posibila prin sfinta solidaritate umana, atit de necesara acum, in pragul sfintelor sarbatori… (Laura BREANA)