Mestesugarii vremurilor de altadata

Pentru mestesugari, viata depinde de firul de ata cusut la o haina, de mecanismul unui ceas, de picatura de cositor lipita la un aparat de uz electrocasnic sau de geamul de sticla solicitat de vreun client. Ei sint mestesugarii, oameni care, pe vremuri, alcatuiau grosul celor care contribuiau la confortul celor ce traiau in tirgul Romanului. Timp de zeci de ani, ei nu au stiut sa faca decit croitorie, cizmarit, tapiterie. Inainte de 1989, lucrau pentru cooperativele romascane, care, intre timp, au cam uitat de meseriasii orasului. Acum, majoritatea celor din breasla mestesugarilor s-au privatizat sau muncesc la domiciliu, pentru clienti fideli.
Dinu Moldovanu are 39 de ani. Este si ceasornicar, dar si comerciant, pentru ca reparatul ceasurilor nu aduce cistiguri insemnate, ci e doar o pasiune care, pe vremea „raposatului”, era si bine platita. „Sint ceasornicar din ’79. Merge slab afacerea asta, mai ales de cind au aparut ceasurile electromecanice si electronice pe piata. Mie imi plac ceasurile mecanice, care-s mai de Doamne Ajuta, dar sint tare rare acum. Ma ocup si de comert, pentru ca mestesugul asta nu aduce bani”, spune Dinu Moldovanu. Desi stie ca priceperea lui nu atrage multi clienti, nu renunta la pasiunea pentru reparatul ceasurilor, pentru ca asta a fost meseria lui dintotdeauna.
Vasile Munteanu este croitor de-o viata. Lucreaza, impreuna cu sotia sa, intr-un atelier din zona Pietei Republicii. De priceperea acului lor depind doi copii, iar Vasile spune ca, daca nu ar avea parte si de pensie, nu ar avea cum sa se descurce numai din croitul unui pantalon care are defecte „din fabrica”: „Merge tare greu treaba. In plus, majoritatea clientilor sint pensionari. De aceea, am ce munci doar in partea a doua a fiecarei luni, cind vin si pensiile. Statul nu ne ajuta cu nimic, iar noi am ajuns sa ne uitam pe geam, de fiecare data cind cineva se indreapta spre atelier, sperind ca avem parte de un nou client”, spune Vasile Munteanu. Pentru fiecare pantalon refacut, nu ia mai mult de 20.000 de lei, bani care nu inseamna mai nimic in comparatie cu toata munca lui.
In spatele unor chioscuri de pe strada Smirodava, Ioan Lucaci este cizmarul zonei. Zimbind, Ioan spune ca „afacerile merg bine”, atita timp cit orice om are nevoie de cineva care sa ii repare pantofii. Nu crede ca Romanul mai poate oferi un viitor celor care au meseria lui si se gindeste ca, daca ar trebui sa isi inchida atelierul vreodata, ar lua calea Italiei, sa munceasca, pentru ca e destul de tinar. „Daca va trebui sa renunt la afacerea asta, o sa plec in Italia, acolo unde sint multi romani ca mine”, spune Ioan Lucaci. Ca el gindesc cel putin jumatate dintre romascani: de ce sa stai intr-un oras in care nu mai ai unde lucra, cind poti sa lucrezi in strainatate, pentru o suma mult mai mare de bani? Si nimeni nu poate spune ca acesti oameni nu au dreptate.
Vasile Tutu a invatat, de la 7 ani, ce inseamna sa fii tapiter si spune ca meseriile de acest gen au fost de mult uitate: „Nu se mai invata nicaieri cum se repara mobila. Era, pe timpuri, o scoala profesionala care se ocupa cu asa ceva, in cadrul UCECOM. Acum, nu mai e. E pacat sa se piarda meseria asta, pentru ca, desi nu te imbogateste, este foarte placuta”.
Mihai Foia a preluat, de la tatal sau, o mica afacere. Acum, el este omul care taie romascanului un geam, o rama, o oglinda. Intr-un chiosc inalt cit un stat de om se gasesc geamuri, cuie, bucati de lemn si un banc de lucru, improvizat dintr-o masa inalta. „Treaba merge bine atunci cind e cald afara. Atunci mai construiesc oamenii cite ceva, mai schimba o usa, un geam… Ies ceva bani, dar nu sint de ajuns. Ce sa zic? Supravietuim.. si atit”, spune Mihai. Daca timplaria facuta de el isi va pierde clientii, el se va angaja ca sofer. Nu conteaza unde, atita timp cit este platit. Nu stie ce afaceri s-ar mai putea pregati in Roman, in afara de comert. Si pentru el, cea mai buna alternativa este plecarea din tara.
Daca lui Mihai Foia ii merge bine cind e cald, Toader Coman are de munca mai ales cind se apropie toamna si iarna, pentru ca el face parte din breasla cojocarilor romascani. In atelierul lui Toader Coman, doi barbati, unsi cu vopsea neagra pina la cot, vopsesc doua geci de piele. Stind la gura unei sobe metalice, Toader povesteste ca, pentru el, cojocaritul si pielaria sint, de acum, traditii. Fiecare dintre cei care lucreaza printre vopsele, masini de cusut si bucati de piele cistiga, lunar, cam trei milioane de lei, dar afacerea functioneaza numai din august pina in martie. In lunile libere, lumea isi ia concediu si se ocupa de munca pamintului, la tara.
Pe Nea Neamtu’ il cunoaste jumatate de oras. Intr-un chiosc aflat mai jos de magazinul Central, Nea Neamtu repara si incarca brichete. Are noroc de pensie, pentru ca altfel ar fi muritor de foame. „Pe vremea lui Ceausescu, o bricheta se gasea numai la consignatie si costa 100 de lei, care erau bani, nu gluma. Se cistiga ceva din incarcatul si reparatul brichetelor, pe atunci. Acum, daca omul vede ca il costa citeva mii de lei numai ca sa incarce cu gaz o bricheta, alege sa isi cumpere alta. Nici nu stiu de ce mai stau aici, sa inghet in frigul asta. Nu mai e ca pe vremuri…”, spune batrinul, cu durere nervoasa in glas. Nu vrea „publicitate”, nu crede ca parerea lui este atit de importanta ca sa ocupe citeva rinduri intr-un ziar. E un om simplu, care vrea doar sa isi duca viata la bun sfirsit si care vrea sa aiba o ocupatie.
Aproape de Piata Mare, intr-un atelier unde se repara aspiratoare, frigidere si masini de spalat, Ion Filip, seful atelierului, priveste iscoditor pe geam, in speranta ca mai apare vreun client. De zeci de ani s-a ocupat cu reparatul electrocasnicelor si ii e dor de marfa romaneasca de pe vremuri, pentru care se mai gaseau si piese de schimb: o masina de spalat „Albalux” sau un frigider „Arctic”. „De cind a aparut marfa asta second-hand, de import, ne descurcam mai greu, pentru ca nu prea se gasesc piese de schimb. Fac si eu ce pot, pentru ca asta e pasiunea mea, din tinerete, si imi pare rau ca tinerii de azi nu sint pasionati de munca asta, care este extraordinara”, spune, cu regret, Ion Filip. Din pacate, mesterul are dreptate: tinerii nu sint interesati de astfel de munca sau poate nu sint interesati nici macar de ideea de a munci. Pentru multi dintre tinerii romascani, viata ideala este cea petrecuta in fata unui calculator performant. E drept, in viitor se vor cistiga bani grei, in Romania, din programare sau din web-design, dar pe aceasta piata de munca nu au acces decit cei mai buni dintre cei mai buni. Si, oare, nu mai este nevoie de mestesugari? Intrebarea nu intereseaza tinara generatie si, din nefericire, nu mai intereseaza pe nimeni, atita timp cit exista solutia unei vieti bune: plecarea in strainatate, departe de un oras si o tara care a incetat sa mai ofere o sansa de afirmare oamenilor care vor doar sa lucreze. (Alex NISTOR)