Caută 
8 MIN
Putini din cei care, la bucurie sau la necaz, asteapta un cuvint de la
preotul Ioan Antoci, care slujeste in paraclisul spitalului, isi pot
imagina ca, la virsta de 16 ani, el sadea flori in fata Primariei sau ca in
1981 spala piese la un service. De la inceput trebuie sa spun ca mi-a
fost foarte greu sa-l conving pe parintele Ioan Antoci sa accepte o
discutie despre viata sa, argumentul cu care m-a refuzat prima data
fiind acela al miilor de semeni care au o viata interesanta: „Sint foarte
multi oameni care au o viata deosebita, dar poate nu toti privesc in
urma si analizeaza ce a fost”. Il privesc pe barbatul din fata mea,
imbracat in vesminte preotesti, cunoscut ca un preot „cu har”, si nu-
mi pot inchipui ca a fost militar in tinerete. Cind incepe sa
povesteasca, insa, imi dau seama ca trecerea de la haina militara la
cea preoteasca reprezinta doar un mic detaliu din viata preotului
Antoci, pe linga romanul pe care il povesteste in fata reportofonului.
„In viata am avut parte de multe atentionari din partea Celui de Sus ca
trebuie sa-mi schimb comportamentul. Am trecut prin momente in care a
trebuit sa o iau de la zero. Fiecare dintre noi are de dus o sarcina in
aceasta lume si nu trebuie sa fuga de ea. Aceste greutati ne intaresc si ne
dau experienta cu care inaintam in viata, altfel, la batrinete, vom fi la fel de
neajutorati ca si copiii”, a spus preotul Antoci.
Primul salariu l-a avut la 16 ani, cind lucra la sere, ca muncitor necalificat.
„Eram in vacanta de vara dintre anul I si anul II, cind tatal meu a suferit un
accident vascular si, pentru ca aveam nevoie de bani, m-am angajat la
sere ca muncitor necalificat. Apoi am lucrat in fiecare vara cite doua luni,
pina la terminarea scolii, ca paznic la ISCIR, tinindu-i locul tatei”, isi
aminteste preotul. De altfel, in ochii fiului, tatal a fost intotdeauna un model.
„Tatal meu a fost invalid de razboi si a refuzat pensia. Chiar daca a ramas
fara un picior in timpul razboiului, a continuat sa lucreze, trecind in fiecare
zi, intr-un picior, puntea de la Cotu Vames la Roman. Asa ne-a invatat si pe
noi, sa muncim si sa stam pe picioarele noastre, fara sa asteptam nimic de
la nimeni”, a spus preotul Ioan Antoci.
Dupa ce a terminat scoala profesionala, preotul Antoci a lucrat ca
electrician si, in 1974, a fost admis la Scoala de maistri militari din Pitesti.
Pina in 1981, preotul Antoci a purtat, timp de sapte ani, haina militara. De
fapt, cifra sapte se pare ca l-a urmarit toata viata, fiind mereu legata de
momentele care au constituit schimbari importante in viata sa.
Arestat in Ungaria
In 1981, in Vinerea Mare, dupa o atmosfera tensionata la locul de munca,
maistrul militar de atunci a plecat de acasa, fara sa spuna nimic, fara nici o
tinta. „Am mers cu bicicleta pina la Vaslui si, de acolo, am luat trenul pina
la Bucuresti, avionul pina la Oradea si am trecut granita ilegal in Ungaria”,
povesteste preotul. Periplul sau in Ungaria a fost foarte scurt. A fost retinut
de Politia maghiara, trimis in tara sub escorta si prezentat in fata
Tribunalului Militar din Cluj. Pentru ca in afara trecerii frauduloase a
granitei nu a fost gasit alt cap de acuzare impotriva sa, a primit trei ani de
inchisoare. A facut recurs la Bucuresti, care a fost respins. „Am primit
sentinta definitiva de condamnare la inchisoare pe 20 august 1981. Eram
in celula si, dupa ce am citit scrisoarea, am facut o cruce mare si am spus:
«Slava Domnului, acum plec acasa». Colegii de celula se uitau la mine ca
la un nebun, dar mie imi spunea sufletul ca am dreptate. Peste citeva ore,
la radio, s-a anuntat ca Ceausescu a semnat un decret de gratiere in care
se incadra si pedeapsa mea. Am ajuns acasa pe 27 august, in seara in
care aniversam trei ani de la casatorie. A fost si acesta un semn”, a spus
preotul Antoci.
Pentru ca fuga peste hotare adusese dupa sine si trecerea in rezerva,
singura dorinta a preotului Antoci era atunci revenirea in Armata. „«Toate
sint bune, dar nu toate sint de folos», spune Mintuitorul, si asa a fost si
pentru mine. Dupa revenirea acasa, am fost impreuna cu sotia la parintele
Veniamin, la manastirea unde ea se rugase in timpul lipsei mele. Cind am
intrat pe poarta, fara sa ma vada vreodata, parintele a spus: «Asta-i Ionica»,
si m-am spovedit lui. Parintele Veniamin a ramas, pina la moartea lui,
duhovnicul meu. Dupa ce m-am spovedit, am facut un pomelnic si m-am
rugat pentru ceea ce doream eu atunci cel mai mult: sa revin in Armata.
Parintele m-a chemat la slujba, m-a pus sa citesc si, apoi, mi-a spus:
«Degeaba isi doresti sa te intorci in Armata, pentru ca ai sa te faci preot»”,
marturiseste preotul Antoci.
El isi aminteste ca atunci nu a crezut nici un cuvint. Timp de cinci ani dupa
aceea, a urmat cea mai grea perioada din viata sa, pe care a indurat-o fara
sa cricneasca, pentru ca isi recunostea vina. „Nu reuseam sa ma angajez
nicaieri, Securitatea lucra si eram refuzat oriunde incercam sa obtin de
lucru. In luna octombrie, am reusit sa ma angajez ca muncitor necalificat la
Tehnica Service, unde am lucrat sapte ani. Eram si aici urmarit in
permanenta de Securitate. Dupa ce am lucrat la echilibrarea rotilor masinii
secretarului de partid, una din rotile masinii sale a sarit a doua zi, in drum
spre Piatra Neamt. Am fost acuzat de atentat. Cel care inscenase, insa,
accidentul nu era profesionist. Eu echilibrasem rotile din fata, iar de
desprins se desprinsese roata din spate. Mi-am pledat cauza si am avut
sorti de izbinda”, a spus preotul.
In audienta la Ceausescu
Ca sa ajunga din nou in Armata, preotul Antoci a facut memorii peste
memorii. Pentru ca nicaieri nu avea succes, a ajuns in audienta la
Ceausescu, care i-a aprobat dosarul de reintoarcere in Armata. Cind a
ajuns in unitate si se imbraca cu haina militara pentru a-si lua postul in
primire, a venit o noua lovitura. Pentru ca, intre timp, facuse Scoala de
cintareti bisericesti, a fost anuntat ca nu poate fi reprimit si dosarul sau a
fost rupt.
Privind in urma, preotul considera ca la mijloc a fost mina divinitatii. Nu se
implinisera cei sapte ani, dar atunci nu stia. Dupa ce a absolvit scoala de
cintareti bisericesti in 1986, obtinind singura nota de 10 la proba scrisa, in
1988 a fost angajat la Episcopie ca sofer, mai intii, apoi administrator, pina
cind, pe 6 decembrie, la slujba de Sfintul Nicolae, la hramul bisericii din
Moldoveni, episcopul Eftimie i-a facut o surpriza si l-a numit ipodiacon. Pe
aceasta treapta a stat, bininteles, sapte ani, fiind prezent la toate slujbele
arhieresti si avind ocazia sa intre in atmosfera bisericii.
Hotarirea de a fi preot a luat-o in 1992, cind a scapat cu viata dintr-o boala
care putea sa-i fie fatala. Un alt eveniment i-a marcat existenta: sora sa
mai mare a murit in aceeasi zi cu duhovnicul sau, parintele Veniamin: „Cind
am venit de la inmormintare, mi-am dat seama ca am o misiune in viata.
Pe 3 august, dupa ce am venit de la inmormintarea duhovnicului meu, am
inceput sa invat si, pe 3 septembrie, eram admis la Teologie la Iasi, la zi.
La 37 de ani, incepeam sa fac o facultate si cred, acum, privind in urma, ca
imi gasisem rostul in viata”.
Din 1992 a parasit Episcopia si aproape sapte ani a predat religia in scoli,
iar in vacanta distribuia piine pentru a avea bani pentru cursuri. In 1994,
student in anul III fiind, a mers la Episcop cu dorinta de a se hirotoni pe 6
decembrie, de sarbatoarea Sfintului Nicolae, o sarbatoare care ii era draga.
„Episcopul m-a primit si mi-a spus sa am rabdare, ca lucrurile bune se fac
incet. Pe 20 decembrie m-a trimis la Bucuresti, la ministerul Cultelor, sa-mi
depun dosarul, care a fost aprobat in aceeasi zi. In prima zi de Craciun, am
fost hirotonit pentru parohia Traian, care avea 24 de familii. Pe 1 ianuarie
1995, la sapte ani de la prima mea intrare in Episcopie ca sofer, dupa ce
fusesem administrator, consilier economic, ipodiacon si diacon, tineam
prima mea slujba ca preot”, isi aminteste parintele Antoci.
La 40 de ani, proaspat preotit si din nou tata, o lua de la capat.
Cununie la reanimare
Dupa zece ani de preotie si cind implineste 49 de ani, adica de sapte ori
cite sapte, preotul Antoci considera ca experienta pe care a capatat-o in
viata i-a fost de foarte mare folos. „Este absolut necesar pentru cel care va
deveni preot sa se intilneasca cu oamenii, sa ia contact cu lumea. Oamenii
vin la preot pentru a primi un sfat, pentru a gasi o cale si nu-l poti ajuta
daca tu nu stii si nu intelegi prin ce a trecut”, spune el.
Din 1996, de cind a incheiat lucrarile la Paraclisul din incinta spitalului, este
angajatul spitalului: „Viata de aici este asemanatoare cu cea din Armata: nu
poti niciodata sa spui ca ai incheiat serviciul pentru acea zi si ca poti pleca
linistit. Mereu se poate intimpla ceva si trebuie sa fii prezent, pentru ca
omul in suferinta nu sta sa te astepte”. De cind este preot la paraclisul
spitalului, a botezat 1.000 de copii, a facut 39 de inmormintari si 16 treceri
sau reveniri la ortodoxie. La toate acestea s-au adaugat cununiile pe care
le-a facut la paraclisul cu hramul „Izvorul Tamaduirii”, fie ca asa a fost
dorinta mirilor, fie ca mirii erau internati in spital. „Cea mai impresionanta
cununie am facut-o la reanimare. Un cuplu in virsta, care traisea toata viata
in concubinaj, a vrut sa treaca la cele vesnice unit in fata Domnului. Sotul a
murit la foarte scurt timp dupa slujba”, isi aminteste preotul.
In viata, preotului i-a placut sa construiasca. De numele sau se leaga
reparatiile capitale ale Bisericii „Precista Mare”, ale Bisericii Armenesti si
ale Bisericii din Traian – ctitorita de Spiru Haret si care va implini curind 100
de ani -, reinfiintarea in 1990 a Seminarului Teologic Ortodox „Sfintu
Gheorghe”, paraclisul spitalului, paraclisele de la Scoala Speciala, de la
Pompieri si de la Casa de Copii, troita de la Scoala Speciala si biserica nou
inceputa linga spital, care va avea hramul „Sfintul Vasile cel Mare”, in
amintirea primei sale slujbe ca preot.
Nu este bucurie mai mare decit sa fii intrecut de copii
„Nu trebuie sa ceri Domnului ceea ce nu poti duce. De aceea, eu nu as
putea sa fiu calugar. Nu-mi doresc decit sa fiu un bun familist”, spune
parintele. Avind in fata exemplul parintilor, care nu au pregetat sa se apuce
de invatat chiar daca erau trecuti de 30 de ani, copiii preotului au fost
intotdeauna un model pentru colegii lor. Cel mai mare dintre baieti a
absolvit, in acest an, Facultatea de Teologie si isi face acum masteratul in
Teologie. Florin, fiul cel mijlociu, a intrat primul la Liceul „Roman-Voda” si a
incheiat cursurile ca sef de promotie, astazi fiind student la Calculatoare, in
anul III. Pe urmele lor calca mezina, Teodora, care, la noua ani, are toate
sansele de a calca pe urmele fratilor mai mari si de a-si intrece parintii.
Cind parintele si-a incheiat povestea, nimic, nici macar biziitul
reportofonului, demult oprit, nu tulbura linistea paraclisului. Din nume, date
si intimplari se legase povestea. Si peste ea, citeva din cuvintele preotului
imi reveneau obsedant in minte, ca o concluzie a unui om care trecuse
prin multe: „Minunile Dumnezeu le savirseste, dar nu la comanda. Trebuie
sa dovedim ca intr-adevar avem nevoie de ele. Nu trebuie sa-l punem pe
Mintuitor la incercare, sa-i cerem sa ne rezolve problemele. De cite ori vom
incerca singuri, Dumnezeu va fi linga noi”. (Cosette ZANOCEA)
