Bilantul lui Vasile

Ca elemente ale programului economic, Radu Vasile promitea reducerea impozitului pe salarii si pe venit, avansa posibilitatea anularii impozitului pe profitul reinvestit si promovarea unor programe speciale pentru stimularea agriculturii, a intreprinderilor mici si mijlocii si relansarea exporturilor. Proiectele fiscale al noului Cabinet prevedeau, de asemenea, pregatirea introducerii impozitului pe venitul global, perfectionarea sistemului de administrare a colectarii de taxe si impozite si reducerea costurilor acestuia, reducerea si prevenirea evaziunii fiscale.
In ceea ce priveste politica bugetara, programul prevedea ca accentul trebuie sa cada, in principal, pe folosirea eficienta a banilor publici. Structura cheltuielilor bugetare trebuia sa reflecte cerintele dezvoltarii pe termen lung, prin sprijinirea agriculturii si a exporturilor si cresterea ofertei de infrastructuri. In domeniul gestionarii banului public se aveau in vedere imbunatatirea modului de elaborare a bugetului, trecerea la o planificare multianuala si imbunatatirea executiei bugetare prin urmarirea realizarii de catre ordonatorii de credite a obiectivelor asumate.
Prioritatile vechiului Guvern
Printre prioritatile declarate ale Cabinetului Radu Vasile au figurat: reformarea institutiilor statului si in primul rind a Guvernului; restructurarea regiilor autonome; privatizarea accelerata si transparenta a societatilor comerciale aflate in administrarea FPS; restructurarea de urgenta a industriei petrochimice si a siderurgiei pe baza unor politici sectoriale clare; intarirea disciplinei financiare; inceperea privatizarii sistemului bancar si consolidarea acestuia; stimularea directa a producatorilor agricoli privati; initierea unui pact social, ca garantie a depasirii dificultatilor programului de guvernare; cresterea preocuparii pentru integrarea sociala a tinerilor.
Guvernul Radu Vasile dorea sa aplice un program temerar de inchideri ale intreprinderilor de stat neeficiente si cu mari pierderi, in incercarea de a opri declinul si a recistiga increderea organismelor financiare internationale. Executivul a mandatat FPS sa opreasca, pina la sfirsitul anului 1998, activitatea unui numar de 20 de societati care inregistrau pierderi. Criteriul dupa care societatile urmau sa fie inchise era cel al pierderilor curente, inregistrate de la luna la luna, precum si cel al imposibilitatii de plata a salariilor.
Premierul Radu Vasile si membrii Guvernului au solicitat presedintelui Emil Constantinescu sa ceara sprijinul partidelor din coalitia majoritara pentru programul de masuri si actiuni pe termen scurt elaborat de Executiv. Pe de alta parte, opozitia a anuntat ca nu acorda sprijin programului guvernamental, respingind vehement ideea inchiderii intreprinderilor. Liderii marilor centrale sindicale au respins, la rindul lor, cererea prim-ministrului de instituire a unui moratoriu de sase luni in privinta manifestarilor de protest. In cele din urma, in privinta industriei, restructurarea n-a trecut de poarta intreprinderilor nerentabile, concentrindu-se asupra marilor regii si societati – RENEL, Romgaz, SNCFR, Petrom, RomTelecom, Posta Romana, ca si a regiilor din minerit. Pentru marile monopoluri energetice, schema de restructurare, ca prim pas spre o viitoare privatizare, a fost aceeasi: transformarea regiilor in societati nationale si separarea activitatilor de productie, transport si distributie, insotita de reduceri de personal.
Investitorii ne-au ocolit ca pe ciumati
Privatizarea, la rindul ei, n-a putut aduce veniturile scontate, cita vreme facilitatile oferite investitorilor nu au fost de natura sa compenseze lipsa de atractivitate a intreprinderilor oferite si nici dezinteresul investitorilor fata de tarile in curs de dezvoltare, dupa crizele financiare din Asia si Rusia. Din a doua jumatate a lui 1998, devenise deja clar ca valoarea de piata chiar si a celor mai rentabile societati scoase la privatizare – RomTelecom, Banca Romana pentru Dezvoltare si Banc Post – era afectata de conjunctura extrem de nefavorabila pentru investitiile pe pietele in curs de dezvoltare. Privatizarea acestor trei mari societati a fost insa un succes real al Guvernului si, chiar daca nu a adus statului sumele visate, a constituit un semnal bun pentru imaginea tarii in lume. Sectorul privat s-a extins, dar s-a orientat indeosebi spre sectoare unde influenta statului era si inainte redusa – bunurile de consum, comertul, mass-media si telefonia mobila. Dar aceste activitati aveau nevoie de un climat economic sanatos pentru a se dezvolta. Or, si in 1998 a continuat sa functioneze cercul vicios dupa care, incercind sa evite inchiderile de intreprinderi nerentabile, autoritatile au marit impozitele, ceea ce a afectat insa tot sectorul privat, singurul capabil sa genereze crestere economica sanatoasa. Anul 1999 se anunta, prin prisma intentiilor Guvernului, ca unul in care trebuia sa fie puse bazele redresarii economiei. Guvernul isi propunea la inceputul acestui an, pentru oprirea declinului economic, o mai buna corelare intre politicile de stabilizare macroeconomica si cele de ajustare structurala, astfel incit politica monetara sa fie sustinuta prin privatizare si restructurare. Guvernul considera ca o disciplina financiara dura, un echilibru al bugetului de stat si o politica salariala prudenta, insotite de masuri de ajustare structurala, ar fi putut duce, in cursul celei de-a doua jumatati a anului, la inceputul redresarii economiei. Aceasta nu s-a intimplat insa, promisiunile succesive ale oficialitatilor aminind de fiecare data momentul relansarii, atita vreme cit realitatea a ridicat, pe rind, noi obstacole in calea revenirii la normalitate economica.
Relatia cu FMI a scirtiit din toate incheieturile
Necesitatea de finantare a reformelor a determinat mari eforturi pentru incheierea acordurilor de imprumut cu Fondul Monetar International, Banca Mondiala si Uniunea Europeana, acorduri care, impreuna, urmau sa aduca Romaniei o suma de un miliard de dolari. Obtinerea, in anul 1999, a unor noi credite era obligatorie, intrucit Romania trebuia sa faca fata unui virf la plata datoriei externe, iar analistii economici luau in calcul posibila intrare a tarii in incetare de plati, cu toate gravele consecinte ce ar fi decurs de aici. In schimb, incheierea acordurilor cu aceste institutii urma sa ofere semnalul necesar recistigarii credibilitatii Romaniei pe plan extern si sa asigure accesul pe piata privata de capital in conditiile unor dobinzi rezonabile. Guvernul si BNR s-au confruntat in acest an cu acumularea unor rate scadente mai mari la imprumuturile atrase in urma cu citiva ani, dar, in ciuda previziunilor, datoriile au fost achitate fara sprijin extern, iar tara nu a intrat in incapacitate de plata – ceea ce este, indiscutabil, cel mai mare succes al autoritatilor romane in 1999. Daca autoritatile au fost nevoite sa accepte conditia impusa de FMI, de a incerca sa atraga de pe piata internationala de capital imprumuturi de mai multe milioane de dolari, faptul ca Romania a reusit sa-si plateasca singura datoriile a determinat insa Fondul sa accepte in cele din urma contractarea unui imprumut de o valoare mult mai redusa. Desi negocierile cu FMI incepusera inca din toamna lui 1998 si ar fi urmat sa se finalizeze cel mai tirziu in primavara lui 1999, Guvernul a semnat abia la jumatatea anului scrisoarea de intentie cu FMI pentru incheierea unui nou acord de imprumut stand-by, in valoare de 400 milioane DST (547 milioane dolari). In incheierea acordului cu FMI au contat mai mult elementele de conjunctura regionala si internationala ulterioare razboiului din Kosovo si mai putin performantele in materie de reforma ale Guvernului, odata ce o serie de parametri economici negociati cu Fondul la inceputul anului erau deja depasiti in august, la momentul semnarii, iar aceasta tendinta s-a adincit in urmatoarele luni. In prezent, se poate estima ca fata de un deficit bugetar de 2,5% din PIB avut in vedere la constructia initiala a bugetului, deficitul va atinge 4% din PIB, iar in privinta inflatiei, fata de un obiectiv al Guvernului de 25%, rata inflatiei va depasi 50%.
O relatie bleaga cu sindicatele
Teama de protestele sindicale a determinat Executivul sa continue sa acorde intreprinderilor de stat cu mari pierderi – Roman, Tractorul, Sidex – fonduri financiare, fara a elabora o strategie clara pentru a le face cu adevarat eficiente. Solutii de privatizare nu au fost gasite nici in cazul societatii IAR Ghimbav, Executivul renuntind sa prelungeasca la infinit contractul cu Bell Helicopter si alegind varianta negocierilor cu alti parteneri. Mult mai bine a reusit Executivul sa rezolve problemele minerilor. La sfirsitul anului 1998, Guvernul lansa un program de inchidere a 50 de mine pentru a reduce pierderile economice, decizie care a provocat nemultumirea minerilor, soldata cu o noua mineriada. Dupa mai multe negocieri, Executivul si liderii minerilor din Valea Jiului au incheiat, la manastirea Cozia, un acord care prevedea redimensionarea bugetului de venituri si cheltuieli al Companiei Nationale a Huilei, prin care sa fie posibile relative majorari salariale. Maniera in care Executivul a linistit spiritele din Valea Jiului si a pus capat unei demonstratii de forta care putea atinge cote dramatice a reprezentat unul dintre succesele Guvernului in acest an.
Guvernul Radu Vasile si-a asumat, in 1999, raspunderea in fata Parlamentului pentru doua proiecte de lege, ambele necesare in vederea continuarii reformei economice si a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana. Primul proiect de lege avea in vedere accelerarea reformei si prevedea, in principal, descentralizarea procesului de privatizare si simplificarea procedurilor de fuziune, dizolvare si lichidare a societatilor comerciale. Motiunea de cenzura depusa de Opozitie a fost respinsa, iar Parlamentul a acceptat proiectul de lege. In noiembrie, Executivul si-a asumat pentru a doua oara raspunderea, de aceasta data pentru un proiect de lege privind statutul functionarului public, care urmarea in principal eliminarea influentelor politicului din acest domeniu, adoptarea acestui proiect de lege reprezentind o cerinta a Uniunii Europene in vederea inceperii negocierilor de aderare a Romaniei.
Cu UE, o relatie plictisita
In pregatirea aderarii, Guvernul a decis, la propunerea comisarului european Gunther Verheugen, infiintarea unui Grup la nivel inalt care sa elaboreze strategia economica pe termen mediu a Romaniei, in functie de care va fi stabilita asistenta financiara ce va fi acordata tarii de catre UE in urmatorii ani. Pe ultima suta de metri inaintea summit-ului de la Helsinki al UE, autoritatile s-au straduit sa rezolve si o ultima problema a carei abordare a fost considerata esentiala de catre forurile comunitare: imbunatatirea situatiei copiilor institutionalizati, respectiv crearea unei unice institutii care sa se ocupe de aceasta. Prin urmare, Romania a putut spera sa fie inclusa in procesul de extindere a Uniunii Europene spre tarile Europei Centrale si de Est, proces al carui start a fost consacrat prin decizia de la Helsinki a Comisiei Europene. Integrarea in Uniunea Europeana presupune insa ca Romania sa treaca de faza promisiunilor si sa demonstreze ca este capabila sa-si creeze o economie competitiva. Daca la Helsinki s-ar fi tinut cont cu adevarat de criteriul economic, delegatia romana s-ar fi intors de acolo fara nici o invitatie la viitoarele negocieri. Fiindca perspectiva extrem de favorabila care s-a deschis odata cu momentul Helsinki nu schimba cu nimic faptul ca economia romaneasca incheie al treilea an consecutiv de recesiune si fara a-si cunoaste inca directiile de evolutie pentru anul 2000. (Dan POPA)