Duelul – de la sfada la spada

Intr-o discutie cu niste prieteni, cineva spunea ca in societatea romaneasca au existat multe dueluri sangeroase. Am replicat ca la noi mai toate „duelurile" se terminau ca-n „Telegrame" de Caragiale: „insultat grav Dumnezeul mami" si „tras palme cafine (cafenea – n.m.) central". Nu, mi-a raspuns prietena Mariana, au existat dueluri serioase si sunt lucrari serioase pe aceasta tema. Am cautat dupa aceea prin carti si pe Net si m-am convins ca ma inselasem amarnic. Pesemne ca aplecarea noastra nationala spre bascalie, de a lua peste picior tot ce este romanesc, mi-a jucat si mie o festa.

La inselarea mea se mai adauga si faptul ca literatura romana (domeniul meu cel mai apropiat) a tratat duelul de cele mai multe ori in zeflemea. Dupa stiinta mea, dintre scriitorii importanti, doar Camil Petrescu face exceptie. George Ladima din „Patul lui Procust", un personaj dintre acelea „care au vazut idei", il provoaca la duel pe Fred Vasilescu, care o jignise in public pe Doamna T. Insa, pana la urma, focurile duelului sunt trase in sus. In piesa „Suflete tari", Andrei Pietraru este descalificat in societate pentru ca nu respectase regulile duelului.

Domina insa viziunea comica asupra duelului. Despre Caragiale si „viata onorul nesigure" ale lui Costachel Gudurau am vazut mai sus. In „Duelurile" lui Costache Negruzzi, o „comedie-vodevil", duelurile cu pistoale si cu sabii sunt trucate. in „Chirita in provintie" Gulita il surprinde pe "oficeriu" (cititi moldoveneste) Leonas sarutand-o pe Luluta. Si, cum fata ii era tare-tare draga, Gulita se hotaraste sa provoace pe neobrazat la duel. Leonas insa il trateaza cu jucarii de ciocolata si ii propune un duel cu mingea sau de-a "baba-oarba". Dialogurile intre cei doi sunt suculente. Chiar si in „Craii de Curte-Veche", de Mateiu Caragiale, duelul este cam… fasait. „Imi fu mai usor decat as fi crezut sa impiedic iesirea pe teren", spune personajul-narator.

Stereotipul etnic ca romanii nu ar fi duelisti, ci duelgii (de care sufeream si eu) nu rezista realitatii istorice. Andrei Oisteanu (intr-un studiu din „Romania literara", nr.21-22 si 37/2005) arata ca literati romani si importanti oameni de cultura au practicat duelul sau au fost implicati in dueluri: Ion Ghica, Nicolae Balcescu, Ion Heliade-Radulescu, Dimitrie Bolintineanu, B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, P.P. Carp, Iacob Negruzzi, Carol Davila, Constantin Radulescu-Motru, C. Stere, Lucian Blaga, Dan Botta si multi altii. Cazurile de dueluri mortale au fost numeroase (voi reveni), multe alte cazuri, care nu se terminau tragic, nici nu erau consemnate. De pilda, se stie ca, atunci cand s-a aflat la Chisinau, marele poet Puskin s-a duelat cu boieri valahi. Mai multe nu stim, pentru ca duelurile se vor fi terminat fara consecinte fatale. Mai era si altceva. Duelurile se tineau in secret, fiindca protagonistii puteau ajunge „la criminal". Pedepsele insa erau minore, daca le raportam la pedepsele de azi pentru crima. Codul penal roman in vigoare la 1900 prevedea pedepsirea unui duel cu inchisoarea de la 15 zile la 6 luni si cu amenda intre 200 si 1000 lei aur, daca acesta s-a soldat fara ranire si fara deces. Daca a rezultat ranirea sau decesul unuia din combatanti si nu s-au respectat regulile duelului (fara martori, de exemplu) pedeapsa era de la 15 zile la 4 ani. Daca un militar accepta sa se bata in duel cu un civil, se supunea automat jurisdictiei tribunalelor civile. Asadar, vedem ca societatea si la noi si aiurea accepta tacit duelul si codul onoarei venit din vremuri cavaleresti.

In incheiere, constatand ca nu am apucat sa vorbim nici macar de codul onoarei, care sta la baza fenomenului numit „duel" (o voi face miercurea viitoare), iata povestea unui duel din Iasii anului 1904. O relateaza Leon Kalustian in volumul „Simple note" (IV), ed. Eminescu, Bucuresti, 1985. Protagonistii sunt doi ziaristi ieseni complet necunoscuti astazi: Spiridon Prasin, redactor la „Evenimentul", si V. Scanteie, colaborator regulat la „Gazeta Moldovei" (asa ca mine, numai ca adversarul meu de la „rivolutie" nu m-a provocat la duel, nici macar la „tras palme", ci m-a dat in judecata). Primul avea patruzeci de ani, al doilea treizeci. O notita din „Evenimentul", publicata de Prasin, este socotita jignitoare de catre Scanteie la persoana lui. Iute la manie ca mai tot romanul, Scanteie il provoaca la duel pe Prasin. Urmeaza apoi pregatirea rece, de rutina, la care romanii nu stau asa de bine ca la capitolul manie: alegerea martorilor, a locului si a momentului de desfasurare a duelului, alegerea armelor si a conditiilor (cate focuri de arma, de la ce distanta, cine incepe, etc.), asigurarea asistentei medicale, ascunderea de ochii autoritatilor etc., etc. Prasin accepta provocarea fara sa ezite. Tratativele pentru duel se poarta in biroul poetului Mihai Codreanu (cine nu stie: cel cu „Vila Sonet" de langa „Bolta Rece"), care era si avocat. Imputernicitii celor doua parti nu reusesc sa aplaneze conflictul.

Duelul are loc la Copou, care era pe atunci mai mult o padure. Scanteie era vadit in dezavantaj: mai tanar, cu o miopie congenitala si nu manipulase niciodata arme de foc. Prasin insa era mai matur, sportiv si exersat in trageri, asa ca, parea, Scanteie era victima sigura.

Insa ratiunea omeneasca nu se potriveste cu Ratiunea lui Dumnezeu. La comanda data de conducatorul luptei: „Foc!", primul trage Scanteie si il nimereste pe Prasin. Acesta spune: „Sunt lovit" si cade. Dus cu birja de la Copou spre spital, moare pe drum in urma hemoragiei interne. In Iasi a fost emotie mare. Ancheta cu reconstituirea duelului a fost facuta de judecatorul de instructie Osvald Teodoreanu, tatal scriitorilor Ionel si Pastorel Teodoreanu. Nu se stie exact cat a primit Scanteie, dar cert este ca in 1906 incepe sa publice in ziarul bucurestean „Dimineata" reportaje din viata detinutilor, cu limbajul colorat al acestora, ca si al lui Fan-Fan al nostru cel de azi. Scanteie a murit in patul lui la 63 de ani, in 1937, pe cand nu se mai practica duelul. Se apropia „duelul" intre popoare – razboiul.