Caută 
5 MIN
Am imprumutat, in titlu, celebra sintagma a lui Horia Roman Patapievici doar pentru o simpla delimitare culturala. Daca ne asumam acceptiile terminologice ale autorului Politicelor, atunci trebuie sa vedem in „omul recent” produsul ultim al post-industrializarii. Cam la asa ceva ma voi referi in cele ce urmeaza, desi „profilul” moral-intelectual pe care il atribui eu acestui „produs” nu ma leaga neaparat de filozofia patapieviciana. Strict cronologic vorbind, „omul recent”, din spatiul euro-americanitatii vine cu niste componente spirituale, cum sa le spun, ultra-novatoare si asupra lor ma simt dator sa emit citeva benigne consideratii. Situatia poate parea intrucitva neserioasa, deoarece impulsul hermeneutic nu mi-a fost stimulat de cine stie ce tratat academic proaspat aparut, ci de mult mai comuna activitate a vizionarii unui film. O pelicula evaluata, e drept, cu patru stele de catre Academia Americana de Film si populata cu actori faimoti, precum Richard Gere si Diane Lane, dar, oricum, tot o fictiune, asa-zicind, a imperiului oniric hollywoodian. Ma refer la cunoscuta productie cinematografica Unfaithful/Infidela, lansata in 2002. Ca sa fim onesti pina la capat, filmul nu e chiar o creatie originala a Hollywood-ului, reprezentind remake-ul succesului francez din anii saizeci – La femme infidèle (semnat de Claude Chabrol in 1969). Totusi, versiunea americana are un numar de particularitati, sa zicem, „postmoderne”, ce-i dau un aer de unicitate si o suprapun cu tipologia deja-numitului „om recent”.
Povestea nu depaseste, pina la un punct, limitele banalitatii. O Emma Bovary contemporana, traitoare in Lumea Noua (in suburbiile New York-ului, mai precis), Connie pe numele sau, intilnette accidental, pe strazile din SoHo, un tinar francez, Paul Martel, dotat cu toate atributele latin lover-ului clasic (atit de pretuit in interiorul culturii feminine americane): frumusete, virilitate, accent englezesc languros si, desigur, putin mister. Connie, femeie de patruzeci (si…) de ani, traieste o viata de familie normala (chiar fericita) alaturi de sotul grijuliu Edward (jucat cam neverosimil de Richard Gere) si de fiul scolar. Inexplicabil insa, dupa ce-l cunoaste pe Paul, ea intra intr-o torida transa erotica, dezvoltind un comportament aproape obsesional. De remarcat faptul – important si pentru ipoteza mea ulterioara – ca tinarul nu face presiuni de nici un fel asupra respectabilei doamne. El iti exprima numai identitatea intr-un mod natural, fara excese histrionice. Situatia o innebuneste totusi pe Connie care, uitind regulile decentei, il viziteaza pe Paul, in propriul apartament, in mai multe rinduri, sub pretexte aiuristice. Inevitabilul se produce, iar cei doi incep o legatura adultera salbatica (acuplarile – iresponsabile, violente, feroce – au loc pretutindeni, in toaletele cafenelelor, pe scara blocului, in ungherele cele mai exotice ale locuintei lui Paul si induc senzatia sexualitatii apocaliptice). Connie, dezlantuita, incepe sa faca greseli de conduita domestica. Isi uita copilul la scoala, il minte pe Edward din ce in ce mai des si, ce este mai grav, ii face lui Paul mici cadouri pe care ea insasi le-a primit, in timp, de la … sotul sau.
Aici se declanteaza partea complexa, cum ar veni, a filmului. Ed, sotul inselat, dezvolta suspiciuni si angajeaza un detectiv pentru clarificarea lor. Investigatorul ii aduce probele zdrobitoare ale unei incornorari absolute, facindu-l pe Edward sa cada in disperare. In stare de soc, el merge la Paul Martel, in SoHo. Intilnirea barbatilor contine, in strafundurile sale subliminale, o imensa tensiune patetica. Unul (sotul) studiaza, intunecat, detaliile locului unde a fost tradat atit de brutal, celalalt (amantul) se afla intr-o expectativa culpabila, negasind replicile plauzibile ale unui dialog civilizat. Desi atmosfera pare sa se detensioneze treptat (si sub influenta paharelor de vodca, pe care cei doi le consuma rapid si in tacere), Ed atinge, subit, un paroxism al ororii si, complet neasteptat, il loveste sec, pe Paul, in cap (cu globul de sticla adus de el insusi sotiei, ca souvenir dintr-o calatorie, cu ani in urma, dar oferit, iata, de aceasta noului ei iubit), ucigindu-l instantaneu. Cuprins de febra diabolica a supravietuirii, Ed sterge urmele prezentei lui si a femeii in apartamentul din SoHo (uita totusi, fatal, o agenda telefonica a lui Paul, unde Connie era mentionata, impreuna cu numarul de mobil) si transporta cadavrul in propriul portbagaj, pentru a-l arunca apoi la groapa de gunoi a orasului. Desi tulburat, revine in familie, intru salvarea careia, intelegem, a facut ceea ce a facut. Iti reia viata aparent normal, sub privirile iscoditoare ale sotiei (care, stranie coincidenta, hotarise sa puna capat relatiei cu Paul chiar in seara crimei). Vizita inopinata a politiei destrama visul frumos, in spatele caruia cuplul new-yorkez incearca sa ascunda un terifiant cosmar. Detectivii au gasit numarul lui Connie in casa lui Paul (barbatul fiind descoperit, la rindu-i, asasinat, in groapa de gunoi) si incep sa faca asocieri periculoase. Prin urmare, in dormitorul conjugal, sub presiune, are loc spovedania mutuala, dramatica si lacrimogena. Daca unul dintre soti e adulter, celalalt a devenit criminal. Regizorul francez, Chabrol, rezolva criza, in acest punct, in singura maniera, etic si rational judecind lucrurile, posibila. Criminalistii il descopereau pe ucigas cu usurinta, luind masurile ce se impuneau. Regizorul american, Adrian Lyne, prefera insa un final poetizant si vag filozofic, ce amintette, cum spuneam, de mentalitatea „omului recent”.
In ultimele douazeci de minute ale peliculei Unfaithful, asistam la o veritabila pledoarie pentru sacralitatea si indivizibilitatea familiei. Atit Connie, cit si Ed au epifanii despre importanta unitatii lor spirituale si nevoia de a-si creste copilul (nevinovat) impreuna. Vorbesc despre eventualitatea fugii din tara (in Mexic) si inceperii unei noi vieti, cu identitati false. In sfirsit, sufera enorm, pling, iti string miinile si ne cer sa avem, fata de ei, intelegere umana, atit de necesara – nu-i asa? – in lumea civilitatii postindustriale. Regizorul nu e in stare sa-si dea personajul ucigas (tata si sot admirabil), nemijlocit, pe mina autoritatilor. Filmul se termina, prin urmare, cu o metafora suspendata. Cei trei (tata-mama-copil) se afla in propriul jeep, stationind linga o sectie de politie. In fata, libertatea absoluta (parasirea tarii), in spate responsabilitatea si sanctiunea. Ce vor alege protagonittii? Desi ne lasa pe noi sa deducem, se poate usor banui ca, macar din unghiul in care au evoluat faptele in ultima parte a peliculei, acettia vor opta pentru varianta dintii. La mijloc se afla un copil inocent si o familie adevarata, mize infinit mai mari in raport cu un banal accident biografic. Asa gindeste „omul recent” si probabil ca, intr-un anumit sens, el are dreptate. Din alta perspectiva, se neglijeaza aici realitatea ca familia in cauza (cu modul ei de viata – ce nu va fi vreodata sacrificat – si principiile sale morale guvernante) ramine intotdeauna tipica pentru universul de valori ale „omului recent”. Adica pentru universul axiologic specific „individului-produs” al consumerismului euro-american actual, individ dependent vital de confortul si stabilitatea pe care le-a dobindit in timp. Si confortul, si stabilitatea sint elemente pe care „omul recent” le confunda cu „fericirea”. Faptul ca „fericirea” sa prospera monstruos din „nefericirea” celuilat nu-l deranjeaza, intrucit modelul sau existential are, neconditionat, prioritate. Paradoxal, filmul lui Lyne ne someaza sa avem mai multa compasiune pentru drama familiei americane, amenintata de destramare, decit pentru tragedia tinarului francez, aruncat intr-o groapa de gunoi, tinar care, repet, nu a fortat prin nimic intrarea in cumplita aventura. Consider, de aceea, ca personajul Paul Martel inlocuieste, simbolic, pe noul negru al Americii, pe noul paria al postmodernitatii, negru, paria, etc. la fel de abuzat ca si echivalentul lui traditional. Daca disciminarea venea, in trecut, din filozofia dominanta si necrutatoare a „omului alb”, a „aristocratului”, acum ea vine, ceva mai subtil, din etica infricotatoare a „omului recent”.
replicile plauzibile ale unui dialog civilizat.
