Fericirea

Nu intrasem inca la liceu cand am citit un roman mult recomandat adolescentilor si tinerilor din vremea aceea, Fericirea, de P. Pavlenco. Caut pe internet, la okazii, a fost editat de Cartea Rusa, in 1949 si se vinde cu 10 lei (in stare buna). Pe coperta, o figura de tanar visator, privind spre viitor. Daca nu ma insel, era vorba despre implinirea prin munca si daruire a tineretului sovietic. Un roman educativ! Si se incheia cu un discurs care ar fi trebuit sa fie mobilizator, se repeta de cateva ori cuvantul din titlu, repetitie cu rost de intarire a credintei implantate: fericirea… fericirea…

Totul era atat de fals incat nu am mai putut citi nimic de acest gen. Desi eram la varsta visurilor, romanul nu m-a convins si nu am mai putut digera, zeci de ani, nici un fel de discurs despre fericire. Cuvantul-stimul „fericire" m-a indepartat, mai tarziu, de texte care chiar meritau/ trebuiau citite. Ma apucau frisoane cand ma gandeam ca iarasi voi fi servit cu solutii-miracol. Mi-am amintit de aceasta lectura recent, citind cu totul altceva, ceea ce voi relata mai jos. Dar am vrut sa verific daca intuitia mea de adolescent a fost corecta si am consultat doua persoane avizate: o distinsa profesoara si traducatoare, slavista, „informatoarea" mea in tot ceea ce tine de literatura rusa si sovietica (nu-i pot da numele, n-a vrut sa o citez, dar cunoscatorii o pot banui) si un coleg de la Chisinau care a trecut prin toate etapele educarii sovietice de tip Makarenko si cunoaste fenomenul din interior. Le-am spus ca nu gasesc pe internet mai nimic despre autor si ei mi-au completat lacunele, cautand pe site-uri rusesti. Piotr Andreevici Pavlenco a fost laureat al premiului Stalin de patru ori (!), record chiar pentru scriitorii de acest tip din perioada stalinista: 1940, 1947, 1048, 1950. Primele doua premii le-a luat pentru scenarii de film, al treilea pentru romanul Fericirea si ultimul iarasi pentru un scenariu de film, Caderea Berlinului, stiu sigur ca l-am vazut in adolescenta. A fost comisar in Armata Rosie. In timpul razboiului a fost corespondent de razboi. L-a sedus pe Stalin cu un roman-utopie, La rasarit, in care imagineaza cucerirea Japoniei de catre Uniunea Sovietica. Acolo se descrie oprirea unei invazii japoneze, urmare a unei cuvantari a lui Stalin; a fost momentul hotarator al stoparii acestei armate si al intoarcerii sortii razboiului imaginat de scriitor. Autorul a murit in plina glorie, intre 1953-1955 i s-au tiparit operele in sase volume. Un amanunt biografic relevant: se pare ca el este acela care l-a anchetat pe scriitorul Osip Mandelstam, in 1934, se gaseste informatia in memoriile sotiei sale, Nadejda Mandelstam. Colegul din Chisinau imi scrie ca a fost un factor activ in procesul si condamnarea lui Osip. Ce sa te astepti de la un scriitor care l-a eroizat pe Stalin? Un amanunt care intregeste portretul. Astazi e total uitat.

Cum spuneam, mi-a fost greu sa mai citesc, zeci de ani, despre fericire, chiar sa discut despre acest subiect, mai mult: sa pronunt cuvantul. Dar am dat, recent, pe neasteptate, nepregatit, peste o altfel de abordare. Exact acolo unde nu ma asteptam, la Soljenitin care numai fericit n-a fost in viata sa. Oleg, personajul central din Pavilionul cancerosilor, un fost pacient al Gulagului, acum deportat pe viata intr-un catun din stepa cazaha, Us-Terek („peisaj descoperit si saracacios, cand prea fierbinte, cand batut de vanturi, unde o zi noroasa linistita e perceputa ca o relaxare, iar ploaia – ca o sarbatoare"  si unde „va trai pana la moarte"), scrie unor prieteni ramasi in sat, care au avut aceeasi soarta cu a sa, relatandu-le despre viata din spitalul oncologic in care este internat, impartasindu-le temerile si sperantele. Prilej sa-si aminteasca de atitudinea lor fata de viata. Pagini luminoase, simple si pline de miez, cum numai cineva care a trecut prin infern le poate scrie. Sotii Kadmin, ginecologul Nikolai Ivanovici si sotia sa, Elena Alekxandrovna, isi considerau locul de deportare un rai, fata de ce-a fost inainte. Erau victimele anilor de nebunie stalinista, primisera fiecare cate zece ani pentru ca mama lui si soacra ei gazduise doua nopti, fara sa-i intrebe, un fost dezertor. Stalin amnistiase pe dezertori, imediat dupa razboi, dar  cei doi „dusmani ai patriei", care actionasera in grup, ca organizatie, fusesera nevoiti sa parcurga, separat, calvarul celor zece ani, iar apoi  au fost trimisi, in sfarsit, impreuna, „pe veci", in sat. Ssi au descoperit, acum impreuna, intr-un loc uitat, ca viata poate fi un lung prilej de bucurii. Reuseau sa identifice, „cu zambetul pe buze", partea buna in tot ce li se intampla, dupa „lagarul in care domnea legea haitei de lupi".

„Ce bine, ce bine-i, in comparatie cu ce-a fost, exclamau cei doi, ce noroc sa nimerim in acest loc fermecator". Si au inceput sa-si organizeze  noua lor viata: au facut rost de-o paine alba, ce bucurie! A aparut la librarie Paustovski, bucurie noua! Le-au pus dintii un tehnician venit si el acolo, alta bucurie. Apoi aceste bucurii marunte s-au organizat intr-o ghirlanda impletita, un adevarat imn: au cumparat un bordei darapanat, cu gradina alaturi, un deportat le-a construit un paralelipiped din caramizi, acoperit cu un sac umplut cu paie, adevarata saltea, iata patul conjugal; si o masa rotunda (neaparat rotunda!), pe care au instalat, in mijloc, o alta achizitie: o lampa de gaz, cu picior de sticla (neaparat de sticla!) de zece focuri, cu abajur facut in casa. Ce lux, in salonul cu pamant pe jos, ce triumf al bunului gust. Si bucuriile nu s-au oprit aici: au facut rost, cu greu, de un aparat de radio cu baterii si salonul a fost invadat de Puccini, Sibelius, Bortnianski. In serile lungi de iarna doctorul leaga carti, vara fac plimbari, ies la marginea satului sa vada apusul si se ocupa de gradina, planteaza pomi si nazuiesc sa aiba un chiosc adevarat, in care sa instaleze un divan in semicerc. Ceilalti colonisti, practici, au cumparat vaci, porci, gaini, dar Kadminii nu si-au luat decat caini si pisici. Produsele alimentare le poti cumpara, devotamentul unui caine e de neplatit. Ei iubesc personalitatea celor doi caini, atasamentul lor. Caldura lor sufleteasca se transmite si cainilor si se intoarce cu spor. Elena Alecksandrova i se destainui lui Oleg: Ce bine traim acum! Daca nu punem la socoteala copilaria, e cea mai fericita perioada a vietii mele! Si Oleg se contamineaza de fericirea lor: stie ca e acolo pe viata, s-a impacat cu deportarea, nu mai cere decat sanatate si nu vrea alte minuni. El reflecteaza: "Uite, sa traiesti asa cum traiesc Kadminii, sa te bucuri de ce ai! Cu-adevarat intelept e doar acela care se multumeste cu putin".

Personajul Oleg contine certe elemente autobiografice. Toata opera lui Soljenitin e inspirata din experientele lui personale; el a fost deportat, dupa sapte ani de lagar, intr-un sat din stepa, a facut un cancer, a cunoscut acolo o familie de matematicieni care l-au ajutat, l-au vindecat cu tincturi si infuzii de plante culese de ei. Reflectiile lui Oleg sunt ale autorului si eu il vad pe acest scriitor uimitor atunci cand citesc despre  Oleg. Colega mea, profesoara, mi-a promis sa-mi mai dea niste informatii (texte) care sa ma ajute sa-l inteleg mai bine. Iar colegul meu de generatie din Chisinau imi trimite cateva citate, gandurile lui Oleg despre fericire, in ruseste, cu traducerea sa inimitabila: „Nu nivelul de bunastare ii face pe oameni fericiti, ci legaturile dintre inimile lor si punctul lor de vedere asupra propriei vieti. Si una, si cealalta stau in puterea oamenilor, or, aceasta inseamna ca omul poate fi mereu fericit, daca el isi doreste aceasta, si nimeni in lume nu-l poate incurca". Si mai departe, despre starea lui de extaz in fata unui copac inflorit, el, Oleg, condamnat de cancer la moarte iminenta, in regim de exil la marginea lumii, „pe veci", pe veci, nu pe viata: "Ii era atat de  usor si placut pe suflet, incat nimic nu-l mai putea indispune. Deoarece tot ce ar putea fi rau in viata, el deja le-a patimit, le-a trait, iar restul nu poate fi decat mai bun…"

Fericirea, imi atrage atentia colegul meu, psihologul, e o traire subiectiva, produs al personalitatii, al structurilor psihice alese, nu depinde de circumstantele externe. Un psiholog a scris chiar o carte despre fericire, se numeste Psiholgia fericirii, are un nume lung, greu de pronuntat, M. Csikszentmihalyi.

Ca sa stric tot ce am scris mai sus, ma intreb insa: daca toti ne vom cultiva gradina, cine se va ocupa de destinele noastre? Ii lasam iarasi pe cei care i-au trimis in iad pe sotii Kadmin si pe Oleg? Fericirea e in puterea noastra, dar suntem lasati sa ne-o construim?