Mic elogiu simplitatii

Prin 1992 sau 1993, am vazut pe scena din Gradina Icoanei a teatrului Bulandra din Bucuresti spectacolul cu piesa „Visul unei nopti de vara", de W. Shakespeare, in regia lui Liviu Ciulei. A fost pentru mine o revelatie.

Iubeam teatrul, in plus, avusesem, ca secretar literar la Teatrul National din Iasi, o strinsa legatura cu lumea lui, deci citisem timp de citiva ani multe piese si vizionasem multe spectacole, de toate calibrele (nu e cazul sa detaliez, o voi face altadata). Si spectacolul lui Ciulei l-am vazut intr-un context specific: era un festival national si m-am dus citeva seri la rind in diverse teatre bucurestene, sa vad alte si alte spectacole, din care, din pacate, imi mai amintesc acum, in afara de „Visul…", doar „Ubu Rex cu scene din Macbeth", in regia lui Silviu Purcarete (Teatrul National din Craiova); un spectacol de Catalina Buzoianu la Teatrul Mic (cred ca „Regasire", de Luigi Pirandello, cu Valeria Seciu si Florin Piersic jr.) si „Hamlet", cu Ion Caramitru, in regia lui Alexandru Tocilescu – pe cel din urma nu sint insa foarte sigura ca l-am vazut atunci si nu mai devreme, montarea era mai veche. Toate erau considerate de exceptie (in treacat fie spus, eu nu prea am gustat „Ubu Rex…", mea culpa!) si, cu adevarat, nu se puteau contesta cu nici un chip calitatea lor artistica, uriasa lor investitie artistica: jucau in ele actori de calibru, erau montate de regizori foarte mari, te puneau pe ginduri. Si totusi, nici unul dintre aceste spectacole, din festivalul amintit, sau vazute de-a lungul timpului, nu m-a… clarificat cum m-a clarificat spectacolul lui Ciulei. Abia gindindu-ma la el, mult dupa caderea cortinei, mi-am dat seama ce asteptam eu, cu adevarat, de la un spectacol teatral. Din pacate, nu l-am putut revedea, nu l-am gasit nici pe internet, cum nu am gasit nici portretul facut de Lucia Hossu-Longin lui Ciulei, intitulat chiar „Visul", asa ca voi vorbi doar din amintiri.

Spectacolul lui Liviu Ciulei era de o frumusete si o plasticitate rara. Si, inainte de toate, era de o simplitate minunata, acea simplitate care se obtine cu multa munca. Regizorul „Visului unei nopti de vara" des-cifra textul ales pentru montare, in timp ce destui regizori ale caror spectacole le-am vazut se straduiau si se straduiesc sa-l in-cifreze, naclaindu-l; alti regizori complicau si complica decorul (ei, sigur ca scenograful e cel care face decorul, dar tot regizorul e cel care are viziunea de ansamblu!), Ciulei il simplifica acolo pina la elementarul simbolic si plin de eleganta: Imi amintesc scena de un negru stralucitor de la Bulandra, in care culorile vii, in special rosul, ale costumelor, sau bratele si picioarele goale ale actorilor, oglindindu-se, creau un efect extraordinar; Ciulei reducea la minimum obiectele de recuzita, in timp ce alti regizori le aglomerau si le aglomereaza redundant; Ciulei controla gesturile actorilor si miscarile din scena, reducindu-le la armonia strictului necesar, in timp ce alti regizori ii puneau si ii pun pe actori sau, si mai rau, ii lasa de capul lor, sa se agite inutil pe scena si sa faca o mie de gesturi cabotine in plus. Si, mai cu seama, actorii din „Visul unei nopti de vara" (mi-i amintesc doar pe Victor Rebengiuc, Marcel Iures, Oana Pellea, Anca Sigartau, Mariana Buruiana, Dan Astilean, le cer iertare celorlalti) nu declamau, nu rosteau „actoriceste" vorbele. Replicile pareau sa le vina spontan, fiindca – desigur, desigur! – intimplarile pe care le traiau le creau anumite stari de spirit, iar aceste stari de spirit le dictau, nu?, vorbele. Ei, asa parea, ca totul vine spontan (un atribut al simplitatii e spontaneitatea), dar, de fapt, Liviu Ciulei nu lasase nimic la voia intimplarii, muncise mult cu ei. Exact asta arata filmul Luciei Hossu-Longin, amintit mai sus, care surprindea momente din repetitiile facute de marele regizor cu trupa teatrului Bulandra la spectacolul de care vorbesc: Ciulei il dezvata pe fiecare actor in parte de ticuri, de obisnuinte „teatrale", de idei preconcepute si il invata pas cu pas (fireste, pe cei foarte tineri) cum sa spuna replica, ce sa arate chipul lui cind spunea acea replica si unde sa-si duca mina sau unde sa-si indrepte privirea in tot acest timp…

„Cind mergi, sa am senzatia, eu, in sala, ca nu atingi pamintul !" i-a spus, de pilda, Ciulei Ancai Sigartau! Si Puck n-a atins pamintul!