Minciuna Turcanitei

„La inceput a fost cuvintul”… Vom auzi curind „La inceput a fost cuvintul si cuvintul a fost al lui Dumnezeu si Dumnezeu a fost cuvintul”, si din nou vom accepta aceasta formula criptica, atit de misterioasa, incit sensul ei se ascunde in obscuritatea misterului; si iarasi ne vom prosterna in fata neintelesului. Nu poate fi inchipuita o mai abila formulare a unei abstractii; sugereaza „definitivul” si impune primatul „neintelegerii”. Deplina frumusete a acestei ziceri consta, parca, in poetica ei ascunsa, transpusa in filosofie.
M-a obsedat din copilarie, la o virsta cind primatul „tainei”, al sentimentului, este deasupra capacitatii logice. Eram atunci in anii ignorantei, cind intrebarile pe care mi le puneam aveau un unic raspuns: in interdictia (suprem tabu) „credo quia absurdum”, crede (tocmai) pentru ca este absurd, formula doctrinara pe care, desigur, nu o cunosteam, dar o resimteam; copiii traiesc in aceasta zodie a neintelegerii, a uimirii, a credulitatii si a candorii.
Nu inseamna ca nu sesizam neputinta patrunderii tainelor religiei; aveam o minte iscoditoare, care devenea, pe aceasta cale, pacatoasa. Cele doua-trei saptamini dinaintea Pastelui erau framintate in mintea mea de intrebari metafizice. Mai ales misterioasa Inviere mi se parea de neconceput. Aveam, pe la sase-sapte ani, si pacatul indoielii; dar nefiind capabil de abstractizari, ma limitam la realitatile concrete. Cunosteam adevarul vulgar, insa exprimat transant si indiscutabil, ca „mortul de la groapa nu se mai intoarce”. Moartea, in mintea mea de copil, constituia o stare definitiva, deci ireversibila. Acest „definitiv” il percepeam in toata ampla lui semnificatie severa; nu mai incapea nici o varianta, nici o alternativa.
*
Sarbatoarea Pastelui (insotita de alte „paste”, la catolici si evrei), toate petrecute aproape in acelasi timp, constituia, in anii interbelici, o jubilatie generala. E drept ca, in aceasta ambianta, intrebarile filosofice se estompau si mirarile paleau. In acea vreme locuiam intr-o vie marginita de o multime de arbusti in care, in fiecare zi, in preajma Pastelui, se petreceau micile explozii tacute urmate de inflorescente care imi umpleau sufletul de incintare. Intre rindurile de vie infloreau (toti odata, in aceeasi zi) toporasii, iar lumina stralucea cu o intensitate care nu-mi scapa; in spatele acestor minuni stiam, din auzite, si „simteam” ca actioneaza o forta supranaturala, care era „Dumnezeu”. Mi se parea o realitate in firea lucrurilor si nu-mi bateam capul cu aceasta Putere. Dar „Invierea”, revenirea la viata a lui Hristos, cel ucis, constituia o enigma la care nu incetam sa ma gindesc. Invierea mi se parea un eveniment nu doar supranatural, cit, mai ales, opus firii lucrurilor. Existenta lui Dumnezeu mi se parea in firea lucrurilor, deci acceptabila, dar Invierea aparea ca o rasturnare, un fel de revolutie impotriva acestei firi, o revolta impotriva lui Dumnezeu. Asa gindeam la acea virsta; si cred ca era de inteles acest fel de a gindi la un copil; sa ne amintim de stupoarea manifestata chiar de apropiatii lui Hristos cind au aflat ca Invatatorul lor s-a intors din moarte. Aceasta stupefactie nu a fost considerata un pacat capital. Pedeapsa lui Toma Necredinciosul a fost o dojana, atit. Cum putea gindi altfel, superior, un copil? In definitiv, evenimentul a fost luat, de multi oameni maturi, ca fiind cea mai sfruntata minciuna…
S-a dovedit o minune, un fapt extraordinar; ce ar fi fost Isus, crucificatul, daca nu ar fi inviat? Un erou anonim, atit, un martir uitat.
*
Sigur, aceste ginduri nu se legau in acest fel in mintea mea de copil. Religia se reflecta in sufletul copilului doar ca o supusa acceptare. Pastele era o astfel de acceptare, o minune de care auzisem; stiam ca Isus, Fiul lui Dumnezeu, fusese torturat, ca murise in chinuri, dupa cum stiam si despre enorma intimplare a invierii Lui, dar legenda era atit de indepartata in timp si cu oameni atit de straini, incit nu ma mai impresiona cine stie cit, nu ma extazia, nici nu ma ingrozea. Era o poveste, avind destinul fictiv al povestilor.
Atunci s-a petrecut mica intimplare cu „Turcanita”, care a acordat aceasta filosofie la persoana intii. Adica intimplarea cu doamna Turcanu, careia i se spunea „Turcanita”. (Exista astfel de femei, carora asa le spunem, in limbajul simplu, fara fason; ele sint simple si, ca si Turcanita, sint femei sarmane si bune, facute parca special sa fie pe lume femei sarmane si bune.)
Turcanita traia intr-o casuta la deal de via noastra. Casuta ei, care avea ceva vrajitoresc, izolata, ascunsa intre copaci, era legata de casa noastra printr-un fir de carare. De citeva ori pe saptamina, Turcanita, micuta si girbovita, dar foarte vioaie, cobora pe carare, la noi, cu un cos cu brinza, unt, oua si nu mai stiu ce produse si raminea totdeauna de vorba cu bunica mea, cu care bea ceai. Dupa aceea pleca la alti clienti. Eu o iubeam din inima pe Turcanita. Stiam ca are un baiat „cam rau”, de care e necajita, si, fara a intelege prea bine acest necaz al Turcanitei, ma topeam de placere cind o tot auzeam spunind ca sint un baiat care „va deveni inteligent”. Eram foarte mindru de aceste vorbe… De la o vreme, insa, Turcanita era foarte suparata si pe urma a disparut. Bunica mea evita orice raspuns cind o intrebam despre Turcanita. Dar m-a lamurit un om de la vie, unul cam betiv. „A murit Turcanita”, mi-a spus acela, hlizindu-se. A mai trecut o vreme, poate citeva luni, si eu o uitasem, cum uita repede copiii. Insa in ziua de Pasti a aparut, vie si fara cos, Turcanita. „Am inviat de Pasti”, mi-a spus ea, rizind; dar spaima si uluirea mea au fost extraordinare. Nu vazusem niciodata un mort inviat. Abia de am putut fi linistit din plins. Nu stiu de ce plingeam.