Norocosul

Ce-am sa va povestesc acum s-a intamplat demult, intr-un orasel de munte, in vremuri mai bune. Sa fi avut vreo opt-noua ani, eram mic, curios si credul si-mi facea placere sa fiu printre oameni (trasatura pe care intre timp am pierdut-o), ceea ce insemna ca tineam sa fiu luat peste tot pe unde se duceau ai mei, petreceri, aniversari, botezuri, dar cel mai mult imi placea sa merg cu ei la familia Tautu – unchiul si matusa tatalui meu – nu pentru ca ar fi fost mai darnici sau mai atenti cu mine, ci pentru ca stateau la casa, o casa marisoara, cu gradina, lucru rar intr-un oras inghesuit, intesat de blocuri turn si apartamente mici, sufocante. Se spunea ca, in tinerete, Tatiana fusese sotie de mosier undeva pe langa Odessa, iar Tudorel, bucurestean la origine, lucrase ca grajdar pe mosie. Se mai spunea ca intre cei doi se infiripase o iubire atat de puternica incat, intr-o zi, se hotarasera sa fuga impreuna in lume. Ea isi luase toate bijuteriile, el nu prea avusese ce sa ia, dar stia sa mane caii de la trasura. Povestea am auzit-o de la bunica-mea, sora lui Tudorel, dar daca era adevarata sau realitatea fusese de fapt mult mai prozaica, n-as putea sa va spun. Cert e ca multa lume se perinda pe la ei si petrecerile se tineau lant. Cum spuneam, erau vremuri (mai) bune.

In ziua aceea cred ca sarbatoream onomastica cuiva, o Elena sau un Constantin, caci afara era cald, dar nu inca vara. Plecasem de acasa pe la pranz, iar intre timp se facuse seara. Iesisem din nou in gradina, de unul singur, caci oricat s-ar fi straduit adultii, pana la urma tot uitau de mine si atunci trebuia sa-mi gasesc o ocupatie. Fusesem la catel, ma jucasem cu pisicile, dadusem de mancare la gaini, mai era un singur loc unde as fi putut sa ma duc, un loc care ma umplea in egala masura de scarba si fascinatie. Cismeaua. Sau mai precis broastele, verzi, grase, umede, care salasluiau in micul put sapat dedesubt, o groapa cimentata, adanca de vreo doi metri si in care, pe timpul zilei, ma zgaiam minute in sir urmarind ca hipnotizat sariturile lor bruste, declansate aparent fara motiv, care ma luau intotdeauna prin surprindere. De cele mai multe ori, un gratar din metal era asezat deasupra putului, dar in seara aceea era dat deoparte. Obosit din cauza agitatiei de peste zi si lipsit de vizibilitate, m-am trezit ca pasesc in gol si in secunda urmatoare loveam cu un zgomot sec fundul putului. Cateva clipe am ramas nemiscat, bulversat de schimbarea brusca a altitudinii si de micul cutremur care-mi zguduise maruntaiele. Aveam oroare de cazaturi, vazusem copii cu maini si picioare in ghips si mi-era frica sa nu patesc la fel, dar dupa ce am reusit, cu oarece dificultate, sa ma ridic, am constatat cu usurare ca stricaciunile erau minime: cateva julituri in palme, coate si genunchi si un pantof care imi sarise din picior. Nu e rau, mi-am zis. Esti un norocos. Preocupat sa-mi inspectez ranile si inca nauc din cauza cazaturii, n-am realizat imediat sau am ignorat faptul ca ma aflam chiar in barlogul odioaselor creaturi, un loc la fel de infiorator ca un mormant. Dar groaza adevarata, groaza care mi-a inmuiat picioarele mai ceva ca orice cazatura nu m-a invadat decat dupa ce am vazut ca strigatele mele disperate de ajutor nu erau auzite de nimeni din casa, desi vocile, rasetele si chicotelile dinauntru reuseau sa razbata pana la mine. Eram singur, pentru prima data in viata, uitat, abandonat de toti adultii aceia care traiau in lumea lor mare, fara sa o bage in seama pe a mea, cea mica si insignifianta. Nu-mi amintesc cat mi-a luat, dar, in cele din urma, am reusit sa ma ridic la suprafata. Eram sleit de puteri, inca si mai zgariat, dar convins ca daca as mai fi stat cinci minute acolo, broastele ar fi pornit la atac, m-ar fi improscat cu veninul lor paralizant, m-ar fi acoperit cu un mucus gelatinos secretat de corpurile lor respingatoare, ca si cum asta ar fi asteptat de la inceput, un moment prielnic ca sa-mi faca de petrecanie.

Cazatura in canal a fost prima trauma pe care imi amintesc s-o fi suferit.  Si nu mi-o amintesc pentru faptul in sine de a fi cazut, devenind astfel prizonierul tuturor creaturilor lipicioase si umede traitoare in vagauna de ciment, ci pentru ce-a urmat, ca si cum caderea ar fi fost un semn prevestitor pentru tot ce avea sa se-ntample. La mai putin de un an din ziua aceea de mai, Tatiana si Tudorel au fost instiintati ca urmau sa fie demolati. Un apartament de cincizeci de metri patrati le-a fost pus la dispozitie in locul casei cu gradina pe care au fost nevoiti s-o paraseasca. S-a vorbit atunci de un fel de deportare, desi blocul in care urmau sa locuiasca nu era mai departe de vreo trei sute de metri de casa. Tudorel nu s-a putut acomoda cu schimbarea si la putin timp dupa ce s-au mutat s-a imbolnavit de cancer. Ultima imagine pe care o am cu el e cum coboara din tren (se intorcea de la Fundeni), slab, tremurand, un schelet invelit intr-o pojghita subtire de carne, gata oricand sa se rupa.  A murit in 1983.

Nici ai mei n-au dus-o mai bine. Demonii invrajbirii li s-au strecurat pe sub piele si curand doar divortul a mai parut sa-i calmeze. Ca o ironie, maica-mea s-a mutat chiar in blocul ce fusese construit pe locul unde fusese casa familiei Tautu. N-a avut o viata frumoasa in el.

Bunicii au mai trait cativa ani, indeajuns ca sa-si vada fiul ponegrindu-si alte doua sotii. Alzheimer-ul a aruncat-o pe bunica intr-un azil si intr-o prapastie a uitarii totale. Bunicul a fost rapus de un icter galopant.

Cat despre mine, dupa ce-am iesit din canal fara ajutorul nimanui, am trait catva timp cu impresia ca voi putea iesi si din alte gropi, poate mai intunecoase, mai maloase si mai pline de broaste, pe care viata mi le va arunca in fata. N-a fost tocmai asa. De fiecare data am avut nevoie de ajutor si nu sunt sigur daca nu cumva, in incercarea de a ma scoate la suprafata, cei care m-au ajutat n-au sfarsit ei insisi prizonieri ai unor abisuri din care nu vor mai iesi niciodata.