Caută 
3 MIN
- Mai mult ca sigur, orgoliul are si partile lui bune: unde ar ajunge un conducator care n-ar avea orgoliul de a-si duce poporul "pe cele mai inalte culmi de civilizatie si progres"? N-ar risca el sa fie ocolit de o moarte eroica, de pilda cea din fata plutonului de executie? Sau: ce s-ar face un popor, batut de toate vinturile istoriei, daca n-ar avea orgoliul propriilor valori? Nu s-ar duce in corpore la cules de capsuni in Spania, sa aiba din ce trai bine?
- Fara gluma, orgoliul chiar are parti bune. Nu ma refer la cel care… inalta cetati. Ci la cel terestru, cotidian: cind esti umilit si accepti umilinta din neconstientizarea ei, din naivitate sau din disperare, la un moment dat, daca ai noroc, orgoliul isi scoate capul si te salveaza, spunindu-i celui care te umileste: "drept cine ma iei?".
- Luat la bani marunti, orgoliul impins la extreme – ajuns, deci, vanitate – mi se pare o belea. Te indeparteaza de oameni si te instraineaza de tine. Nu-ti da voie sa admiti ca ai gresit, ca te-ai inselat, ca lucrurile ar putea sta si altfel decit le vezi tu. Sau, cel putin, te tine departe de nuante, singurele in stare sa aproximeze cel mai bine masura lucrurilor, sa rusineze extremismele, fanatismele, sa faca posibil dialogul "omenesc". Vanitosul vede lumea bidimensional: cu orizontala, care inseamna acumulare, si cu verticala – care duce numai… in sus.
- Tot orgoliul impins la extreme te face sa nu te poti bucura de ce ai: vesnic ti se pare ca poamele din gradina vecinului sint mai bune. De pilda: madame Icsulescu, sa zicem afacerista masiva, are avere, are si reusite profesionale, si pozitie sociala – dar daca in anturajul ei apare, sa zicem, o balerina firava care e admirata pentru prestatia si tinuta ei, figura doamnei se intuneca, bucuriile proprii nu-i mai ajung: ar vrea musai, macar pentru o zi, sa fie si ea balerina! Iar daca nu poate, fiindca nu are cum, macar s-o coboare, s-o injoseasca putin pe cea care i-a stirnit disconfortul…
- Nesansa ofera orgoliosului inteligent (adica, dupa ideile mele, cel capabil si dispus sa se schimbe) o sansa: un esec, un cutremur al propriei sale vieti poate avea consecinte benefice, chiar daca in imediat il livreaza suferintei. Ii da ocazia de-a o lua de la capat, de la zero. A avea puterea sa-ti spui la un moment dat, cu versul lui Emily Dickinson, "sint Nimeni!" inseamna a-ti oferi posibilitatea unei resuscitari interioare. Fireste, totul depinde aici de reperul la care te raportezi. Daca dupa acest esec dobindesti alta receptivitate la lume, alte dimensiuni ale propriei tale fiinte, strategia a reusit.
- Daca un om, presupus a fi foarte inteligent, ramine si in pragul senectutii vanitos, din doua una: ori orgoliul lui extrem e jucat (pentru a se apara de ceilalti sau pentru a se mina singur inainte), ori inteligenta lui are o hiba.
- Chiar cind are acoperire, orgoliul e, in anumite imprejurari, nelalocul lui: exista intotdeauna cineva mai bun, mai cinstit, mai profesionist, mai "in problema" decit tine.
- Cunosc oameni care nu sint orgoliosi, totusi sint etichetati astfel de ceilalti din cauza unei mine distante. Mina adeseori rod – cred eu – fie al unei emotivitati exagerate, fie al unei nesigurante interioare, fie al unei… plinatati de sine. Dar nu chiar asa se spune despre cel orgolios: ca e plin de sine? Expresia, din pacate de mult inghetata, fixata intr-o semnificatie peiorativa, mie imi place si mi se pare ca merita alt continut, alta explicatie. De ce n-ar insemna si un om plin de miez, de "sine", adica un om bogat interior si adincit atit de mult in el insusi, incit atentia lui fata de exterior e diminuata?!
