O bila verde pe zapada

A nins toata noaptea; dimineata, lumea parea ambalata in zapada imaculata si peisajul avea nu stiu ce candoare, ca in tablourile – uneori atit de frumoase – ale pictorilor naivi.

Mi se pare ca in astfel de zile – putine la numar – se potriveste sa fii fericit. Oricum, in aceste dimineti cu zapada inca necalcata de o talpa omeneasca, toata lumea ar trebui sa se simta intinerita.

*

Am gasit la intrarea in laborator, pe pragul acoperit de zapada intacta, o bila verde, perfect rotunda. Ciudat, ca un "semn".

In linistea matinala, cu rare tipete de cioara, bila verde asezata pe zapada ca pe o tava de portelan alb sugera un mister, ca un tablou de Magritte.

Nu era la locul ei aceasta bila, de forma si consistenta unei mingi de tenis, dar de o dimensiune dubla. Nu imi era clar, cind am inceput sa examinez "forma" verde care avea o consistenta de cauciuc, daca apartinea regnului vegetal, animal, mineral sau… Nu stiam daca nu-i o simpla jucarie de cauciuc; putea fi una din bilele utilizate in readaptarea unor deficiente musculare; putea fi o minge de cine stie ce provenienta, uitata acolo de niste copii; mai erau multe posibilitati. In scurta vreme, cit s-au adunat colaboratorii mei, ipotezele privind obiectul care ne intriga devenira mult mai variate. Cineva, studiind consistenta, geometria si culoarea bilei, a fost de parere ca poate fi o bomba cu declansare intirziata, asezata in timpul noptii cu intentii criminale; altcineva, un ins cu propensiuni in domeniul paranormalului, avea suspiciunea unei proveniente metafizice; un altul era convins ca forma si culoarea bilei indica originea unei actiuni a extraterestrilor care au indreptat un semnal catre elita intelectuala a terestrilor (adica spre noi, care lucram la cercetarea creierului).

In citeva ore s-au adunat mai multi doctori in stiinte, dar eforturile noastre nu au dat un raspuns privind bila care ne intriga. Raspunsul a venit de la femeia de serviciu, care s-a bucurat nespus ca a gasit bila. Era o tartacuta, adica un soi de bostan, pe care o lasase dinsa de cu seara s-o duca unui nepot, sa se joace a doua zi, adica.

Matusa Maria nu pricepea de ce ne punem atitea intrebari… "O tartacuta, am gasit-o in parc, aseara…".

Dintr-o data misterul s-a clarificat; desi se poate spune ca neinsemnata intimplare a semnalat doua filozofii diferite. Cineva, mai pedant, ar putea face un eseu despre aceste sisteme filozofice. Tema s-ar putea intitula, desigur "Tartacuta, ca nucleu disociativ in perceptia naturii".

*

Intram in dimensiunile umorului si este periculos. Mai bine sa ma limitez la precizarea ca tartacuta este un bostanel atit de banal, incit nu este mentionat nici in DEX; o biata planta necajita, un fel de a cincea roata la caruta sistematicii botanice.

Sigur, aici ma aflu in zona periculoasa in care te faci ridicol; cred ca nici nu am evitat, propriu-zis, ocazia.

Dar, dincolo de haz, de "banc", de ridicol, la un pas abia, mai incolo, incepe un teritoriu cu adevarat semnificativ. Este aberatia mintala care ne situeaza tot mai departe de simpla creatie a naturii. Aud la radio ca Sanctitatea Sa Papa, in ultima enciclica, sustine ideea (care nu este o noutate) ca Progresul este un pericol. Pe aceeasi tma mi-a telefonat o doctoranda a mea, o tinara doctorita care lucreaza la Lausanne, si care a gasit tema ca fiind extraordinara.

Nu sint nici filozof, nici teolog, dar m-a bucurat cumva interesul colaboratoarei mele, Alina. Si eu gindesc in consens, cu corectivul ca nu progresul este nociv; … "pericolul progresului" rezida in uitarea naturii, ignorarea totala a ceea ce constituie arhetipul constructiilor noastre sufletesti. Cazuistica (este o imensa cazuistica) este grava. Incercati sa obtineti date agricole, pomicole, zoologice, elementare de la copii. Intrebati-i ce este secara, orzul, meiul, lintea, ce este "altoiul", intrebati-i despre doua trei soiuri de vita sau de mar si veti constata ca, in fond, copiii au fost alungati din universul "natural". Ecologia si chiar etologia au devenit, in capul lor, notiuni incoerente, vagi, de fapt simple baliverne predate formal la scoala, de unde lumea naturii, cu ceea ce a pus ea in identitatea milenara antropologica, a fost alungata brutal, sub presiunea asa-ziselor stiinte "exacte", ca si cum stiinta despre structura universului botanic sau animal ar fi inexacta, demodata, chiar penibila. "Floarea", simpla floare e doar cadou festiv; sa nu aud de frunza, m-am saturat de sintagma "frunza verde", lasati copiii sa fie moderni, sa cinte "bujia" si perfectiunea rulmentului, lasati vagabondajul in spatiile naturale, in gradina si in paduri, cind spatiile virtuale ale computerelor sint mai complexe, mai vivace (era sa spun "mai viu").

*

Nu stiu daca nu pledez pentru o cauza pierduta. Universul natural este departe, este, cum se spune, "afara", adica dincolo de noi. A cere unei fete sa stie ce este o glicina sau chiar o petunie incepe sa evoce o lumea apusa, cind la scoala se faceau ierbare, cind lumea naturala nu avea nevoie de asistenta teoretica a ecologiei, cind natura, cu imensitatea celor cuprinse in ea, era inca "in noi" , nu "afara", peste granita.

Cred, totusi, ca inca nu s-a pierdut acest spatiu uman interior. Inca nu cred ca un tinar poate oferi iubitei, cu un prilej oarecare, de suflet, un set de bujii.

Dar deja este ciudat ca floarea, peisajul, chiar portretul s-au uzat, ca exista artisti care nu ar indrazni sa scrie un pastel, ca pictorii se tem de imensa realitate "naturala", incercind sa-l imite pe Francis Picabia (dar acela avea geniu, este inimitabil…) si, in loc sa se chinuie in cautarea unor teme "socante", sa aiba curajul socant de a scoate din ei ceea ce este autentic.

*

In fond, de la un bostanel, de la o tartacuta, am ajuns la "spatii, lumi, univers".

*

Nu ma simt deloc vinovat de aceste mici rataciri – intr-un eseu se permite. Era sa fiu vinovat uitind teoria auzita de la un copil. "Dumnezeu, cind s-a nascut, trebuia sa faca ceva, si atunci a facut copacii, merele ("ce idee si pe Dinsul", spun eu) si s-a facut gradinar si de meserie pazitor de animale".

Cam criptica aceasta idee a copilului; dar copilul este partea omenirii care este geniala; de aceea rezista la oricit de multa invatatura il indopam.