Romanul – mereu „sub vremi”?

Multe minti luminate romanesti (cronicarii, Cantemir, reprezentantii Scolii ardelene, Eminescu, Parvan, Draghicescu, Radulescu-Motru, Ralea, Vulcanescu, Noica etc.) s-au aratat interesate de detectarea specificului, a coordonatelor identitatii noastre ca popor, stimulate fiind poate si de faptul ca identitatea noastra ne-a fost mereu pusa sub semnul intrebarii ba de turci, ba de rusi, ba de austro-ungari…

Autoetnoimaginea oferita de studiile si articolele acestor carturari acopera toata gama critica, prinsa intre extremele exaltarii patriotarde si a negarii, chiar a urii de sine. Dar, mai voalata sau mai directa, detectabila in ele e o constanta gasita spiritului romanesc: tranzactionismul, spiritul "descurcaret". Si tot ca o constanta aproape, intilnim motivarea acestuia prin considerente … geopolitice si geostrategice. "Ne-am redus individualitatea si combativitatea la minimum ca sa nu iritam inamicii prea puternici, ne-am retinut de la orice afirmatie de sine ca sa ne putem salva viata. De aceea progresul a intirziat atit…", spune Ralea undeva.

Nu sint rare ocaziile cind si azi tot felul de lasitati si nepriceperi politice sint explicate prin aceleasi "ratiuni superioare", asa cum tot felul de trocuri murdare din afacerile interne sint justificate prin binecunoscutul "vai, bietul om sub vremi…".

Dar ce il face pe simplul cetatean sa fie si el "descurcaret", adica mereu dispus sa aleaga cai laturalnice, sa apeleze la duplicitate, minciuna, oportunism, bisnitareala? Ma hazardez sa avansez o explicatie pornind de la ideea, sigur suparatoare pentru unii, ca, in ce-l priveste pe cetateanul de rind, propria patrie a insemnat rareori un veritabil "acasa".

Cum stim cu totii, "acasa" e un loc asociat starii de bine, in care ne simtim protejati, in care ne manifestam liberi de constringeri absurde si in care ne este conservata identitatea sau ne este oferita o identitate. Patria – un "acasa" major – ar trebui sa insemne nu doar apartenenta la un spatiu, o limba, o comunitate, dar si "ceva" care-ti apara interesele, iti pune in valoare capacitatile si potentele, are nevoie de tine si… se preocupa de bunastarea ta.

Cel putin in istoria ultimului secol, zeci de ani cetatenii romani au fost rejectati de patria lor. Timp de aproape 50 de ani, sistemul comunist din Romania a luptat impotriva propriului popor, cu armele, cu deportarea, cu inchisoarea, cu furtul proprietatii private, cu minciuna, cu teroarea psihologica, cu exilul etc. Ideea de justitie era din capul locului compromisa: numai Partidul Comunist avea dreptate. Orice incercare a cetateanului de a se apara impotriva abuzurilor facute de institutiile statului sau de dregatorii lui era taxata drept erezie, spionaj, subminarea puterii socialiste etc. Infantilizat, tinut in lant, cetateanul din comunism avea totusi deasupra lui un ochi vigilent care se straduia "sa-l incadreze in cimpul muncii", sa-l socializeze, sa-l scolarizeze, sa-i dea chiar o casa, lucruri regretate azi de multi.

Caderea comunismului a insemnat, odata cu dobindirea anumitor libertati – mult rivnite in special de intelectuali – , o perpetuare a starii de victima a cetatenilor de rind. Ne-am regasit victime ale unei administratii indolente, dispretuitoare si corupte; ale unei economii vesnic in criza; ale unui sistem legislativ haotic; ale unei justitii aservite cu nerusinare partidelor si mafiilor incurajate si sustinute in scopuri vizibile de acestea timp de aproape doua decenii. In tot acest interval, ziarele nu au contenit sa aduca dovezi ale unor fraude enorme facute de inalti demnitari, pe care nimeni nu i-a tras de-adevaratelea la raspundere. In acelasi timp, afli cu stupoare povesti adevarate cu vreun Jean Valjean autohton, uitat prin puscarii cu anii pentru furtul citorva cepe. Se merita sa fii cinstit? s-o fi intrebind cetateanul simplu, vazind batjocura de sub comunism si din postcomunism.

De altminteri, nu cred ca noi am avut vreodata o reala separare a puterilor in stat, prin urmare o justitie neaservita potentatilor. Nu cred ca la noi legea a fost vreodata mai presus de toti, conditie fundamentala pentru construirea unei lumi normale. In cea mai stralucitoare, mai laudata perioada a istoriei noastre – perioada interbelica – s-a auzit butada: "Legea e o bariera: pe deasupra sar dulaii, pe dedesubt trec cateii, iar in fata ei se opresc boii"! Daca asa era privita legea in perioada declarata a unei democratii reale, cum o fi fost in alte timpuri?

Confruntat mereu cu precaritatea institutiilor oficiale, mereu sarac, dispretuit si umilit de cei care ar trebui sa-i ceara si sa-i rasplateasca "ce-are mai bun in el", romanul a fost mereu obligat "sa se faca frate cu dracul", sa constate ca "vorba dulce mult aduce", ca "limba n-are oase", ca nu e bine "sa scuipi in sus" s.a.m.d., intr-un cuvint, sa se… adapteze.

N-ar fi nimic rau in asta, in fond adaptarea e o forma de aparare cunoscuta de tot ce misca, inclusiv de om. Intr-o doza de bun simt, adaptabilitatea este nu doar fireasca, dar si necesara: orice substantiv, pentru a-si indeplini functia intr-o propozitie, trebuie sa ia forma ceruta de regulile gramaticale; in orice propozitie sociala in care intram, si noi trebuie sa acceptam "declinarea", o cadere de acord cu celalalt, si pentru a ne intelege unii cu altii, dar si pentru autoconservare. Insa cind adaptabilitatea depaseste normalitatea – cum ti-o cere la nesfirsit absurda "fraza sociala" romaneasca -, ea antreneaza o continua renuntare la eul individual si social, o perpetua efasare in fata intimplarilor si semenilor si, finalmente, alienarea propriei fiinte. Va sa zica, desi aduce foloase in imediat, adaptabilitatea exagerata (care poate purta nume ca oportunismul, lichelismul etc.) este, in acelasi timp, o tradare de sine cu consecinte incalculabile. Niciodata nu reusim sa fim noi insine, poate unica responsabilitate la care destinul ne obliga, la modul … metafizic vorbind.

Devenit infinit adaptabil din pricina execrabilei functionari a mecanismelor statale, romanul este impins nu doar la o alienare continua ca individ, ci si la o "indecizie" a fiintei sale nationale.

Adica se poate detasa de propria patrie, lucru foarte vizibil la multi azi. Fiindca orice iubire trebuie meritata. Nu poti iubi la infinit, din datorie, un "acasa" care te vrea sarac, umilit si reprimat.

Cei care ne conduc submineaza, cred eu, cu buna stiinta propria identitate, propria existenta chiar, prin vesnica "nehotarire" de a separa la modul autentic puterile in stat. Sau poate ca nu va fi vesnica?