Scandalul ca pretext

Se intreaba Rodica Binder, intr-o recenta Romanie literara: „Ne putem intreba daca Gabriel García Márquez este un scriitor mai putin bun pentru ca este prieten cu Fidel Castro. Sau José Saramago pentru ca a avut convingeri comuniste?”
Ce comod (si reconfortant) e sa-i si raspund pe loc: da, sint amindoi mai putin buni.
Motivul?
Plecind de la recentul scandal produs de acelasi mare scandalagiu/ dar si mare scriitor, austriacul de expresia net germana Peter Handke, ofuscat de retragerea (politica!) a Premiului Heine, ce i se atribuise, corespondenta revistei acopera aproape doua pagini cu un paienjenis de argumente pro si contra, lasind impresia – noua de data asta – ca, dispusa sa inteleaga intreg angrenajul scandalului, se plaseaza, emotional, intr-o latura colorata usor spre rosu, uitind ca scrie intr-o publicatie dintr-o tara ce a avut atit de suferit din cauza culorii cu pricina.
Parasindu-l pe Handke – luat, se vede clar, ca pretext – Rodica noastra, Binder, trece in revista nume, nu-i asa, din ambele tabere ce s-au despartit net in secolul abia incheiat. Unul oricum al netelor despartiri. Numai ca franchetea cu care sint categorisiti Heidegger, Celine, Benn, Eliade, Cioran, mari spirite, mari scriitori, concede ea, dar… de dreapta, nu mai opereaza asemanator si in cazul unor, de stinga, Brecht, Márquez, Grass. Aici, bemolul la cheia corectei ingaduinti fiind prea evident in partitura articlierei. Ce duios suna blinda harpa a Rodicai, atunci cind se refera la neprihanitul Brecht: adept inversunat, nu-i asa?, al revolutiei mondiale (de tip sovietic, de ce nu?), dar… dar… „cel mai mare reformator al dramaturgiei (deci tot un revolutionar – n.n.), care a influentat durabil, pina azi, structurile si mentalitatea teatrului modern”. Ma-ndoi ca postmodernii vidului scenic de azi au aflat macar de existenta unui, cindva, Bertolt Brecht.
Dupa care, ingrijorata Rodica se intreaba (iarasi), contextualizindu-l politic spre rosu, „ce-i de facut cu clasicul Jean Paul Sartre?”. Sa-i raspunda, tot asa de informati, ceilalti postmoderni, ai vidului textual la zi.
Scurtindu-i semnatarei din „Romania literara” partitura argumentativa, de revenit la marul discordiei, colosalul Handke (cel pe care, de altfel, il si citeam cu nesatiu acum 20 de ani), si sa-i anexez contrele ce i se aplica acum in scandal: nu numai… simpatia devoratoare aratata de acesta poporului sirb, atit de incercat, dar si, oho, participarea, cu trup si suflet la funeraliile martirului Milosevici.
Scurt.
E de neocolit concluzia induiosata a Rodicai, tusata de un apolitism fara prihana: „Cert este ca «partida s-a incheiat», iar editorialistii se grabesc rind pe rind sa deduca morala unei fabule amare: amestectul politicii in treburile literaturii a fost de data asta – ca totdeauna – unul nefast”.
Ce vorbesti, Rodica!
Sa dau insa curs… comodului subiectivism: oricind pot reveni cu nealterata placere la un de dreapta Celine, decit sa deschid un roman de Saramago. Sau, si mai si, unul de Grass. Oricit de genial ar suna… Toba lui de tinichea.
Divagatie finala.
Cind, intr-o zi a anilor saptezeci, trecind pe linga mormintele ostasilor sovietici pe-atunci in curtea Pogorului, il aud pe milosul medic pictor deplingindu-i pe sarmanii flacai valdaici, nu-mi vine greu sa-i raspund cu tot naduful subiectiv: amice, peste cei doi frati ai mei, omoriti de rusi linga Odesa, a trecut de-atunci plugul sovietic…
Asa ca, juna Rodica…